din ele. Altminteri, nu-s decât un sălaş de ipocrizie. Fleacuri şi pălăvrăgeli. Însă, dacă există dragoste cu adevărat, din aceea despre care nu trăncăneşti şi n-o răcneşti în cele patru zări, din aceea pe care o simţi şi o dovedeşti…

— Dumneata îmi pari un alt om, Fermín.

— Asta şi sunt. Bernarda m-a făcut să-mi doresc să fiu un om mai bun decât sunt.

— Cum adică?

— Pentru ca s-o merit. Dumneata acuma nu înţelegi, pentru că eşti tânăr. Însă, cu timpul, vei vedea că uneori contează nu ce dai, ci la ce renunţi. Bernarda şi cu mine am vorbit. Ea de felul ei e o mamă iubitoare, ştii şi dumneata. N-o spune, însă mi se pare că cea mai mare fericire pe care ar putea s-o aibă în viaţa asta e să fie mamă. Iar mie femeia asta îmi place mai mult decât o piersică în sirop. Îţi spun că, pentru ea, sunt în stare să intru într-o biserică după treizeci şi doi de ani de abstinenţă clericală şi să recit psalmii Sfântului Serafim sau ce-o mai fi trebuind.

— Te văd foarte avântat, Fermín. Dar abia ai cunoscut-o…

— Uite ce e, Daniel, la vârsta mea ori începi să vezi mişcările cum trebuie, ori te-ai ars de nu te vezi. Viaţa asta merită s-o trăieşti pentru trei-patru lucruri, restul e mraniţă

pentru câmp. Eu am făcut deja multe prostii, iar acuma ştiu că singurul lucru pe care mi-l doresc e s-o fac fericită pe Bernarda şi să mor într-o bună zi în braţele ei. Vreau să

redevin un om respectabil, ştii? Nu pentru mine, fiindcă

respectul acestui orfeon de maimuţe pe care-l numim omenire mă lasă cât se poate de rece, ci pentru ea. Pentru că

Bernarda crede în chestiile astea, în serialele radiofonice, în preoţi, în respectabilitate şi în Fecioara de la Lourdes. Aşa e ea şi eu o iubesc aşa cum este, fără să i se schimbe nici măcar un fir de păr din acelea care îi ies în bărbie. Şi de aceea vreau să fiu cineva cu care ea să se poată mândri.

Vreau să gândească aşa: Fermín al meu e un bărbat dat naibii, ca şi Cary Grant, Hemingway sau Manolete.

Mi-am încrucişat braţele, cântărind situaţia.

— Dumneata ai vorbit despre toate astea cu ea?

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu. Drept cine mă iei?

Crezi că umblu prin lumea largă zicându-le femeilor că vreau să le las însărcinate? Şi nu că n-aş avea chef, să fim înţeleşi, fiindcă prostovancei ăleia de Merceditas îi trânteam eu vreo trei gemeni de nu mai aveam nicio treabă, dar…

— I-ai spus Bernardei că vrei să-ţi întemeiezi o familie?

— Lucrurile astea nu trebuie spuse, Daniel. Se văd pe chip.

Am aprobat din cap.

— Păi atunci, dacă vrei să ştii opinia mea, sunt sigur că vei fi un tată şi un soţ formidabil. Dar, câtă vreme nu crezi în lucrurile astea, n-o să le poţi avea niciodată.

Faţa i se lumină de bucurie.

— Chiar vorbeşti serios?

— De bună seamă.

— Să ştii că îmi iei o mare piatră de pe inimă. Fiindcă

numai cât îmi aduc aminte de genitorul meu şi când mă

gândesc că aş putea deveni pentru cineva ce -a fost el pentru mine, îmi vine să mă sterilizez.

— N-ai grijă, Fermín. Şi apoi, vigoarea dumitale însămânţătoare, probabil că nu există tratament care s-o învingă.

— Şi asta-i adevărat, reflectă el. Hai, du-te dumneata şi te odihneşte, că eu nu mai vreau să te reţin.

— Nu mă reţii, Fermín. Am impresia că n-am să închid un ochi.

— Merită calvarul… Fireşte, ce mi-ai spus de căsuţa aceea poştală, îţi aduci aminte?

— Ai aflat ceva?

— Ţi-am spus eu s-o laşi în seama mea. Azi la prânz, la ora mesei, m-am dus până la poştă şi-am schimbat câteva vorbe cu un cunoscut mai vechi care lucrează acolo. Căsuţa poştală 2321 e înregistrată pe numele unuia Jose Maria Requejo, un avocat cu biroul pe strada Leon al XIII-lea. Mi-am permis să verific adresa persoanei în cauză şi nu m-a surprins să aflu că nu există, deşi îmi închipui că ştii deja şi dumneata. Corespondenţa care soseşte la căsuţa asta o ridică cineva de mai mulţi ani de zile. Ştiu lucrul ăsta pentru că toate coletele primite de la o firmă de intermediere sosesc

recomandate, iar la primire trebuie să semnezi o chitanţă şi să prezinţi un act de identitate.

— Cine este? Un angajat al avocatului Requejo? am întrebat.

— N-am putut ajunge până acolo, însă mă îndoiesc. Ori mă înşel eu de-a binelea, ori Requejo există în acelaşi plan cu Fecioara de la Fatima. Îţi pot spune doar numele cui ridică

corespondenţa: Nuria Monfort.

Am pălit.

— Nuria Monfort? Fermín, eşti sigur?

— Am văzut cu ochii mei câteva chitanţe. Pe toate apărea numele şi numărul ţidulei de identitate. Deduc, după faţa de vomă pe care ai căpătat-o, că această dezvăluire te ia prin surprindere.

— Oarecum.

— Pot să întreb cine este Nuria Monfort? Angajatul cu care am vorbit mi-a zis că şi-o amintea perfect fiindcă a trecut acum două săptămâni să ridice corespondenţa şi, în opinia lui imparţială, era mai nurlie ca Venus din Milo şi cu sânii mai tari. Iar eu mă încred în evaluarea lui pentru că, înainte de război, era profesor de estetică, însă, cum era văr îndepărtat cu Primo Caballero, fireşte, acum linge timbre de-o pesetă…

— Chiar ieri m-am întâlnit cu femeia asta, acasă la ea, am şoptit eu.

Fermín se uită la mine, uluit.

— La Nuria Monfort? Încep să cred că m-am înşelat în privinţa dumitale, Daniel. Ai devenit un berbant autentic.

— Nu-i ce crezi dumneata, Fermín.

— N-ai decât de pierdut. Eu, la vârsta dumitale, funcţionam ca la Molino, cu spectacole la matineu, după-amiază şi noaptea.

L-am privit pe omuleţul acela descărnat şi osos, tot numai nas şi piele gălbuie, şi mi-am dat seama că se transforma în cel mai bun prieten al meu.

— Pot să-ţi povestesc ceva, Fermín? Ceva la care mă tot gândesc de-o bucată de vreme.

— De bună seamă. Orice. Mai ales dacă e ceva scabros şi

are de-a face cu slujnica aia.