— Cineva a spus o dată că, în clipa când stai să te gândeşti dacă iubeşti sau nu pe cineva, deja ai încetat să-l mai iubeşti, am zis eu.

Bea căută ironia pe chipul meu.

— Cine a spus-o?

— Cineva pe nume Julián Carax.

— Un prieten de-al tău?

M-am surprins încuviinţând.

— Cam aşa ceva.

— Va trebui să mi-l prezinţi.

— În seara asta, dacă vrei.

Am ieşit din Universitate sub un cer vineţiu. Umblam fără

nicio ţintă, mai mult ca să ne obişnuim fiecare cu paşii celuilalt decât ca să ajungem undeva. Ne-am refugiat în singurul subiect pe care îl aveam în comun, fratele ei Tomas.

Bea vorbea de el ca de un străin la care ţii, dar pe care abia dacă îl cunoşti. Îmi evita privirea şi zâmbea cu nervozitate.

Am simţit că îi părea rău pentru ceea ce îmi spusese în curtea interioară, că încă o dureau vorbele care o rodeau pe dinăuntru.

— Ascultă, din ce ţi-am spus mai devreme, zise ea dintr-o dată, fără nicio legătură, n-ai să-i spui nimic lui Tomas, nu-i aşa?

— Sigur că nu. N-am să spun nimănui.

Râse nervos.

— Nu ştiu ce-a fost cu mine. Să nu te simţi jignit, dar uneori te simţi mai liber să vorbeşti cu cineva străin decât cu oamenii pe care îi cunoşti. De ce oare?

Am ridicat din umeri.

— Probabil fiindcă un străin ne vede aşa cum suntem, şi nu aşa cum vrea să creadă el că suntem.

— Asta e tot de la prietenul tău Carax?

— Nu, asta tocmai am scornit-o eu ca să te impresionez.

— Şi cum mă vezi tu pe mine?

— Ca pe un mister.

— Ăsta-i cel mai ciudat compliment care mi s-a făcut vreodată.

— Nu-i un compliment. E o ameninţare.

— Ce vrei să spui?

— Misterele trebuie să le rezolvi, să cercetezi ce ascund ele.

— Poate că o să fii dezamăgit când o să vezi ce-i înăuntru.

— Poate că o să fiu surprins. Şi tu la fel.

— Tomas nu mi-a zis că ai un obraz atât de gros.

— Atât de puţin gros cât îl am, îl păstrez în întregime pentru tine.

— De ce?

Fiindcă mă tem de tine, mi-am zis în sinea mea.

Ne-am refugiat într-o cafenea veche de lângă teatrul Poliorama. Ne-am retras la o masă de lângă fereastră şi am cerut nişte sandvişuri cu şuncă ţărănească şi două cafele cu lapte ca să ne încălzim. În scurt timp, chelnerul, un tip sfrijit cu o moacă de drăcuşor şchiop, se apropie de masa noastră

cu un aer oficial.

— Mneavoastră sunt ţine a ţerut un entrepane cu şouncă?

Am confirmat.

— Regret să comunichez, an numele direcsiunei, che nu mai eziste nisi un picules de şouncă. Putem oferi carnat negru, alb, mixt, chiftelusă sau chistorra. Marfa calitatea antăi, proaspata. Mai avem sardina în oset, dacă

mneavoastră nu poate ingera produs carne pe motif de consciense religiosa. Cum e vinere…

— Eu mă mulţumesc cu o cafea cu lapte, zău aşa, răspunse Bea.

Eu muream de foame.

— Şi ne aduceţi şi două porţii de cartofi prăjiţi? Şi ceva pâine, vă rog.

— De andată, cavalere. Si să iertaşi lipsă de marfă. De

regula avem de toa, chiar caviar borsevic. Dar an seara asta a fost semifinala de Cupa Europa si am avut o mulsime de cliensi. Se mesi!

Chelnerul se îndepărtă cu o atitudine ceremonioasă. Bea îl urmărea, amuzată.

— De unde e accentul ăsta? Din Jaen?

— Din Santa Colomba de Gremanet, am precizat eu. Se vede că nu prea mergi cu metroul.

— Tata spune că metroul e plin de lume proastă şi că, dacă te duci singură, te pipăie ţiganii.

Am dat să spun ceva, dar am tăcut. Bea râse. De cum sosiră cafelele şi mâncarea, m-am avântat să mă lupt cu toate, fără nicio pretenţie de delicateţe. Bea nu luă nicio îmbucătură. Cu mâinile în jurul ceştii aburinde, mă observa cu o jumătate de zâmbet, curioasă şi uimită.

— Aşadar, ce ai de gând să-mi arăţi azi ce eu n-am mai văzut?