era sora lui Jorge, pe care l-aţi pomenit.
— S-ar putea, dar v-am mai zis că eu sunt aici abia din 1920.
— Dar proprietatea cui îi aparţine acum?
— După câte ştiu, e încă de vânzare, cu toate că se vorbea s-o dea jos şi să construiască o şcoală. Adevăru-i că ăsta-i cel mai bun lucru care s-ar putea face. S-o facă una cu pământul.
— De ce spuneţi asta?
Portarul mă privi cu un aer confidenţial. Când zâmbi, am observat că îi lipseau cel puţin patru dinţi de pe maxilarul superior.
— Oamenii ăia, familia Aldaya… Cu ei nu era lucru curat, ştiţi şi dumneavoastră ce se spune.
— Mă tem că nu. Ce se spune?
— Ştiţi dumneavoastră. Zvonurile şi toate celea. Eu, de crezut în poveştile astea, nu cred, fireşte, dar se spune că nu puţini şi-au udat izmănuţele acolo, înăuntru.
— Să nu-mi ziceţi că-i o casă vrăjită, am spus eu, înăbuşindu-mi un zâmbet.
— N-aveţi decât să râdeţi. Dar nu iese fum fără…
— Dumneavoastră aţi văzut ceva?
— De văzut de-adevăratelea, nu. Dar am auzit.
— Aţi auzit? Ce anume?
— Uitaţi-vă, o dată, să tot fie vreo câţiva ani buni, într-o noapte când l-am însoţit pe Joanet, fiindcă el a stăruit, să
fim înţeleşi, că eu n-aveam ce căuta pe-acolo… Cum spuneam, acolo am auzit ceva ciudat. Un fel de plânset.
Portarul mi-a oferit o imitaţie vocală a sunetului la care se referea. Mie mi s-a părut litania unui tuberculos care fredona nişte cuplete.
— O fi fost vântul, am sugerat eu.
— O fi fost, însă mie mi s-a făcut inima cât un purice, adevăru-i. Auziţi, nu mai aveţi cumva încă o bombonică din alea?
— Vă rog să acceptaţi o pastilă Juanola. Tonifică foarte bine după ceva dulce.
— E bine, conveni portarul, întinzând mâna pentru colectă.
I-am predat toată cutiuţa. Suptul drajeului păru să-i lubrifieze ceva mai mult limba pe tema acelei rocamboleşti istorii a palatului Aldaya.
— Între noi fie vorba, aici e de depănat. O dată Joanet, fiul domnului Miravell, care-i un zdrahon de două ori cât dumneavoastră (nu mai spun că e în echipa naţională de baschet)… Deci, nişte prieteni de-ai domnişorului Joanet auziseră vorbindu-se despre casa familiei Aldaya şi l-au îmbârligat. Iar el m-a îmbârligat pe mine să-l însoţesc, fiindcă
o fi el gură-mare, dar n-avea tupeu să intre acolo. Ştiţi şi dumneavoastră cum sunt filfizonii. S-a hotărât să intre noaptea ca să se dea mare faţă de iubita lui, şi cât pe ce să se pişe pe el. Fiindcă acum dumneavoastră o vedeţi ziua, dar noaptea casa asta e altceva, să fim înţeleşi. Fapt e că Joanet a zis că a urcat la etajul al doilea (fiindcă eu am refuzat să
intru, fiţi atent, că probabil nu era legal, cu toate că pe atunci casa era părăsită de cel puţin zece ani) şi-a spus că
acolo era ceva. I s-a părut că aude un glas într-o cameră, însă, când a dat să intre, uşa i s-a închis în nas. Ce părere aveţi?
— Am părerea că era curent.
— Sau altceva, punctă portarul coborându-şi glasul.
Deunăzi spunea la radio: universul e plin de mistere. Aflaţi că au găsit sfântul giulgiu cel adevărat la Sardanyola, în plin centru. Fusese cusut în ecranul unui cinematograf, ca să fie păzit de musulmani, care vor să se folosească de el ca să
spună că Isus era negru. Ce părere aveţi?
— N-am cuvinte.
— Ce vă spuneam eu! Multe mistere. Proprietatea asta ar trebui s-o dea jos şi să azvârle cu var pe deasupra.
I-am mulţumit domnului Remigio pentru informaţii şi tocmai mă pregăteam să cobor pe bulevard spre San Gervasio, când mi-am ridicat privirea şi am văzut că muntele Tibidabo se ridica în puterea dimineţii printre nori de mătase.
Deodată îmi veni cheful să mă îndrept spre funicular şi să
urc versantul până la vechiul parc de distracţii din vârf, ca să
mă pierd printre carusele şi prin sălile de jocuri mecanice, însă promisesem să mă întorc la timp la librărie. Pe când mă
îndreptam spre staţia de metrou, mi l-am imaginat pe Julián Carax mergând pe acelaşi trotuar şi contemplând aceleaşi faţade solemne care, de atunci, abia dacă se schimbaseră, cu scările şi cu grădinile lor pline de statui, aşteptând poate acelaşi tramvai albastru care se cocoţa, pe vârfuri, până la cer. Când am ajuns la capătul bulevardului, am scos fotografia în care Penelope Aldaya zâmbea, în curtea interioară a vilei familiei sale. Ochii ei promiteau un suflet curat şi un viitor ce urma să se scrie. „Te iubesc, Penelope.‖
Mi l-am închipuit pe Julián Carax la anii mei, ţinând în mână poza aceea, poate la umbra aceluiaşi copac sub care mă aflam eu. Mi se părea că-l văd aievea, zâmbitor, sigur pe sine, contemplând un viitor la fel de mare şi de luminos ca bulevardul acela şi, pentru o clipă, m-am gândit că nu existau alte fantasme decât acelea ale absenţei şi ale înfrângerii, că lumina care îmi surâdea era una de împrumut şi că avea valoare doar atâta vreme cât o puteam susţine cu privirea, secundă cu secundă.
18
Când am ajuns acasă, am descoperit că Fermín sau tata deschiseseră deja librăria. Am urcat un moment la etaj ca să
