— Vreo opt-zece ani, îmi închipui.

Am suspinat.

— Când a împlinit vârsta să intre în armată, mama lui l-a luat la Paris. Cred că nici nu şi-au anunţat plecarea.

Pălărierul n-a înţeles niciodată că familia lui îl părăsea.

— L-aţi auzit vreodată pe Julián pomenind de o fată pe nume Penelope?

— Penelope? Cred că nu. Mi-aş aminti.

— Era o iubită de-a lui, pe când încă mai locuia la

Barcelona.

Am scos fotografia lui Carax cu Penelope Aldaya şi i-am întins-o. Am văzut cum zâmbetul i se lumina văzându-l pe Julián Carax adolescent. Era roasă de nostalgie, de înfrângere.

— Ce tinerel era aici… Asta e Penelope?

Am încuviinţat din cap.

— Foarte frumuşică. Julián mereu se descurca şi apărea înconjurat de femei frumoase.

Ca dumneavoastră, m-am gândit eu.

— Ştiţi dacă avea multe…

Din nou zâmbetul acela, pe socoteala mea.

— Iubite? Prietene? Nu ştiu. La drept vorbind, nu l-am auzit niciodată vorbind de vreo femeie din viaţa lui. O dată, ca să-l înţep, l-am întrebat. Ştiţi probabil că îşi câştiga existenţa cântând la pian într-o casă de toleranţă. L-am întrebat dacă nu se simţea ispitit, înconjurat toată ziulica de frumuseţi cu virtutea uşoară. Nu i-a plăcut gluma. Mi-a răspuns că nu avea dreptul să iubească pe nimeni, că merita să rămână singur.

— A spus şi de ce?

— Julián nu spunea niciodată de ce.

— Chiar şi aşa, în cele din urmă, cu puţin înainte să se întoarcă la Barcelona în 1936, Julián Carax urma să se căsătorească.

— Aşa s-a spus.

— Vă îndoiţi?

Ridică din umeri, sceptică.

— Cum v-am zis, în toţi anii de când ne-am cunoscut, Julián nu mi-a pomenit niciodată de vreo femeie în mod deosebit, cu atât mai puţin de una cu care ar fi urmat să se căsătorească. Despre presupusa nuntă am aflat mai târziu.

Neuval, ultimul editor al lui Carax, i-a povestit lui Cabestany că mireasa era o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă

decât Julián, o văduvă bogată şi bolnavă. Potrivit lui Neuval, femeia asta îl întreţinuse ani de zile. Medicii îi mai dădeau şase luni de viaţă, cel mult un an. Şi tot potrivit lui Neuval, ea voia să se mărite cu Julián pentru ca el s-o moştenească.

— Dar ceremonia n-a ajuns să aibă loc.

— Dacă, într-adevăr, a existat vreodată un asemenea plan sau o asemenea văduvă.

— După câte am înţeles, Carax s-a pomenit implicat întrun duel, chiar în dimineaţa zilei când urma să se însoare.

Ştiţi cu cine şi de ce?

— Neuval a presupus că era vorba de cineva care avea legătură cu văduva. O rudă îndepărtată şi lacomă care se temea că moştenirea avea să încapă pe mâna unui oploşit.

Neuval publica mai ales foiletoane, şi mi se pare că genul ăsta i s-a urcat la cap.

— Văd că nu acordaţi prea mare credit poveştii cu nunta şi cu duelul.

— Nu. N-am crezut-o niciodată.

— Ce credeţi că s-a întâmplat atunci? De ce s-a întors Carax la Barcelona?

Zâmbi cu tristeţe.

— De şaptesprezece ani îmi tot pun întrebarea asta.

Nuria Monfort îşi aprinse încă o ţigară. Îmi oferi şi mie una. M-am simţit ispitit să accept, însă am refuzat.

— Dar probabil că aveţi o bănuială, am zis eu.

— Tot ce ştiu e că, în vara lui 1936, la scurt timp după

izbucnirea războiului, un angajat de la morgă a sunat la editură să ne spună că primiseră cadavrul lui Julián Carax cu trei zile în urmă. Fusese găsit mort pe o străduţă din Raval, îmbrăcat în zdrenţe şi cu un glonţ în inimă. Avea asupra lui o carte, un exemplar din Umbra vântului, şi paşaportul. Ştampila arăta că trecuse graniţa cu Franţa în urmă cu o lună. Unde a fost în tot acest timp, nimeni nu ştie.

Poliţia l-a contactat pe taică-său, însă acesta a refuzat să se ocupe de cadavru, pretextând că el nu avea niciun copil.

După ce au trecut două zile fără ca nimeni să reclame cadavrul, a fost înmormântat într-o groapă comună, în cimitirul de la Montjuic. N-am putut nici măcar să-i duc flori, pentru că nimeni n-a ştiut să-mi spună unde fusese îngropat. Angajatul de la morgă, care păstrase cartea găsită

în haina lui Julián, a sunat la editură abia după câteva zile.

Aşa am aflat de cele petrecute. N-am putut pricepe. Dacă

Julián mai avea pe cineva la care să apeleze la Barcelona, aceea eram eu ori, cel mult, domnul Cabestany. Eram singurii lui prieteni, însă nu ne-a spus că se întorsese. Am aflat că revenise la Barcelona abia după ce a murit…

— Aţi mai aflat ceva după ce aţi primit vestea morţii lui?

— Nu. Erau primele luni de război, iar Julián nu era singurul care dispăruse fără urmă. Acum nimeni nu mai vorbeşte de asta, însă există multe morminte fără nume, ca acela al lui Julián. Să pui întrebări însemna să te izbeşti cu capul de perete. Cu ajutorul domnului Cabestany, care pe atunci era deja foarte bolnav, am făcut plângeri la poliţie şi am tras toate sforile pe care am putut să le trag. Singurul lucru pe care l-am obţinut a fost vizita unui inspector tânăr, un tip sinistru şi arogant, care mi-a zis că ar fi mai bine să

nu mai pun atâtea întrebări şi să-mi concentrez eforturile într-o atitudine mai pozitivă, deoarece ţara se afla în plină

cruciadă. Astea au fost vorbele lui. Îl chema Fumero, asta-i tot ce-mi amintesc. Acum se pare că-i un personaj însemnat.

E pomenit mult în ziare. Poate că aţi auzit de dânsul.