Drept unic răspuns, îşi scoase portofelul şi-l puse deschis pe tejghea. Am ridicat o legitimaţie de poliţist, slinoasă, cu faţa individului pe ea, ceva mai tânăr. Am citit: „Inspector-şef Francisco Javier Fumero Almuniz‖.
— Tinere, mie să-mi vorbeşti cu respect sau vă bag dumitale şi tatălui o sancţiune pe motiv că vindeţi gunoaie bolşevice de-o să vă cadă părul. Ne-am înţeles?
Am vrut să răspund, însă cuvintele îmi rămăseseră
îngheţate pe buze.
— În fine, nu vagabondul ăla m-a adus azi aici. Mai devreme sau mai târziu o să ajungă la comisariat, ca toţi cei de teapa lui, şi-am să-l dezmeticesc eu. Ceea ce mă
îngrijorează e că am informaţii că dumneavoastră aţi angajat un borfaş ordinar, un indezirabil de cea mai joasă speţă.
— Nu ştiu despre cine vorbiţi, domnule inspector.
Fumero scoase chicotitul lui servil şi cleios, de coterie şi de comeraj.
— Dumnezeu ştie ce nume o fi întrebuinţând acuma. În urmă cu doi ani îşi spunea Wilfredo Camaguey, as al
mambo-ului, şi se pretindea expert în voodoo, profesor de dans al lui don Juan de Bourbon şi amant al lui Mata Hari.
Alteori adoptă nume de ambasadori, artişti de revistă sau toreadori. Le-am pierdut socoteala.
— Regret că nu vă pot ajuta, însă nu cunosc pe nimeni cu numele Wilfredo Camaguey.
— Sigur că nu, însă ştiţi la cine mă refer, nu?
— Nu.
Fumero râse din nou. Râsul acela forţat şi afectat îl definea şi-l rezuma ca un indice.
— Dumneavoastră vă place să îngreuiaţi lucrurile, nu-i aşa? Uitaţi-vă, eu am venit aici ca prieten, să vă avertize z şi să vă previn că cine ţine în casă un indezirabil sfârşeşte prin a se opări, iar dumneata mă tratezi de mincinos.
— Nicidecum. Eu vă mulţumesc pentru vizită şi pentru avertisment, dar vă asigur că n-aţi…
— Mie să nu-mi vii cu căcaturile astea, că dacă mă scoţi din pepeni îţi lipesc vreo două labe şi-ţi închid şi chioşcul, ne-am înţeles? Dar azi sunt în toane bune şi-am să te las numai cu avertismentul. Vei fi ştiind dumneata ce tovărăşii îţi alegi. Dacă îţi plac vagabonzii şi tâlharii, probabil că ai şi dumneata câte ceva din amândouă. În ce mă priveşte, să fie clar. Eşti ori cu mine, ori împotriva mea. Aşa e viaţa. Cum rămâne?
N-am zis nimic. Fumero dădu din cap, scoţând încă un chicotit subţire.
— Prea bine, Sempere. Cum doreşti. Rău începem, dumneata şi cu mine. Dacă vrei probleme, o să le ai. Viaţa nu-i ca în romane, ştii? În viaţă trebuie să fii de partea cuiva.
Şi e limpede de partea cui ai ales să fii dumneata. A ălora care pierd, de dobitoci ce sunt.
— Am să vă rog să plecaţi.
Se îndreptă spre ieşire, târându-şi râsul şuierat.
— O să ne mai vedem. Şi spune-i prietenului dumitale că
inspectorul Fumero stă cu ochii pe el şi că-i transmite multe salutări.
Vizita nefastului inspector şi ecoul cuvintelor lui îmi incendiară după-amiaza. După cincisprezece minute de
alergat încoace şi-ncolo dinapoia tejghelei, cu maţele înnodate, m-am hotărât să închid librăria înainte de ora cuvenită şi să ies în stradă ca să umblu la întâmplare. Nu-mi puteam scoate din minte insinuările şi ameninţările ucenicului de parlagiu. Mă întrebam dacă trebuia să-i alertez pe tata şi pe Fermín în legătură cu vizita aceea, însă am presupus că tocmai asta fusese intenţia lui Fumero, să
semene îndoiala, neliniştea, frica şi nesiguranţa în rândul nostru. Am hotărât să nu-i fac jocul. Pe de altă parte, insinuările cu privire la trecutul lui Fermín mă alarmau. M-am ruşinat de mine însumi când mi-am dat seama că, o clipă, am dat crezare spuselor poliţaiului. După ce m-am gândit mai bine, am hotărât să închid episodul într-un ungher al memoriei şi să-i ignor implicaţiile. La întoarcerea spre casă, am trecut pe dinaintea ceasornicăriei din cartier.
Don Federico m-a salutat de la tejghea, făcându-mi semn să
intru în prăvălie. Ceasornicarul era un personaj afabil şi zâmbitor, care nu uita niciodată să te felicite cu ocazia unei sărbători şi la care puteai apela oricând ca să rezolvi o dandana, cu încredinţarea că el avea să găsească soluţia. N-am putut să nu simt un fior când am auzit că se afla pe lista neagră a inspectorului Fumero şi m-am întrebat dacă trebuia să-l înştiinţez, deşi nu-mi imaginam cum, fără a mă
amesteca în chestiuni care nu mă priveau. Mai confuz ca niciodată, am intrat în ceasornicărie şi i-am zâmbit.
— Cum îţi merge, Daniel? Ai o faţă…
— O zi proastă, am zis eu. Cum îţi mai merg treburile, don Federico?
— Ca pe roate. Ceasurile sunt din ce în ce mai prost făcute şi mă satur de-atâta muncă. Dacă lucrurile merg tot aşa, va trebui să-mi iau un ajutor. Amicul tău, inventatorul, n-ar fi interesat? Sigur are mână bună pentru aşa ceva.
Nu mi-a venit prea greu să-mi imaginez ce-ar fi gândit tatăl lui Tomas Aguilar despre perspectiva ca fiul său să accepte o slujbă în prăvălia lui don Federico, poponarul oficial al cartierului.
— Am să-l întreb.
— Fireşte, Daniel. Am pe-aici deşteptătorul adus de tatăl
tău acum două săptămâni. Nu ştiu ce i-a făcut, dar mai bine şi-ar cumpăra unul nou decât să-l repare.
Mi-am amintit cum uneori, în nopţile de vară înăbuşitoare, tatei i se năzărea să iasă să doarmă pe balcon.
— I-a căzut în stradă, am zis eu.
