— Cum ţi-a mers ieri cu profesorul Velazquez, a fost bine?

întrebă el, dornic să schimbe subiectul.

— Da. A fost mulţumit de cărţi. Mi-a zis că tocmai caută o carte de scrisori de-ale lui Franco.

— Matamoros. Dar e apocrifă… O glumă de-a lui

Madariaga. Şi tu ce i-ai spus?

— Că ne ocupăm deja de asta şi că urmează să-i dăm un răspuns în cel mult două săptămâni.

— Ai făcut bine. O să-l punem pe Fermín să facă treaba şi-o să-i cerem pe ea o avere.

Am încuviinţat. Ne-am continuat aparenta rutină. Tata continua să mă privească. Acum o să-nceapă, mi-am zis în sinea mea.

— Ieri a trecut pe-aici o fată foarte simpatică. Zicea Fermín că e sora lui Tomas Aguilar?

— Da.

Tata dădu din cap, cântărind coincidenţa cu o mină de „ia te uită―. Îmi acordă o clipă de răgaz înainte de a reveni la atac, de astă dată cu aerul că-şi aduce aminte dintr-o dată

de ceva.

— Ascultă, Daniel. Cu siguranţă, azi o să avem o zi uşoară

şi zic eu că poate ai chef să ţi-o păstrezi pentru tine şi ale tale. De altfel, în ultima vreme mi se pare că munceşti prea mult.

— Sunt bine, mulţumesc.

— Uite la ce mă gândeam eu: să-l las aici pe Fermín şi să

mă duc la Teatrul Liceo cu Barcelo. În seara asta se cântă

Tannhauser şi m-a invitat, fiindcă el are mai multe fotolii la parter.

Tata se prefăcea că citeşte corespondenţa. Era un actor cât se poate de slab.

— Dar ţie de când îţi place Wagner?

Ridică din umeri.

— Calul de dar… Iar apoi, cu Barcelo nu contează ce operă

se cântă, pentru că de-a lungul întregii reprezentaţii el comentează spectacolul şi critică tempoul şi costumele. Mă

tot întreabă de tine. Poate treci într-o zi pe la magazin să-l vezi.

— Într-una din zilele astea.

— Atunci, dacă îţi convine, astăzi îl lăsăm pe Fermín la comandă şi noi mergem să ne distrăm puţin, că a sosit timpul. Iar dacă ai nevoie de ceva bani…

— Tată, Bea nu-i iubita mea.

— Dar cine zice de iubite? Deci am stabilit. Faci cum pofteşti. Dacă ai nevoie de bani, ia de la casă, dar lasă un bilet, să nu se sperie Fermín când închide.

O dată zise toate astea, o făcu pe dezorientatul şi se pierdu în dosul prăvăliei, cu un zâmbet până la urechi. Stabilisem să mă văd cu Bea în curtea interioară a Universităţii la ora cinci şi, spre ciuda mea, ziua ameninţa să devină mai lungă

decât Fraţii Karamazov.

În scurt timp, Fermín se întoarse de la domiciliul ceasornicarului şi ne informă că un comando de vecine instituise o gardă permanentă pentru a-l străjui pe bietul don Federico, căruia doctorul îi găsise trei coaste rupte , contuzii multiple şi o ruptură rectală ca la carte.

— A trebuit să cumperi ceva?

— Medicamente şi unguente aveau deja cât să deschidă o spiţerie, drept care mi-am permis să-i duc nişte flori, o sticlă

de colonie Nenuco şi trei clondire de suc de piersici, preferatul lui don Federico.

— Bine ai făcut. Să-mi spui cât îţi datorez, zise tata. Dar el cum ţi s-a părut?

— Făcut zob, de ce-aş minţi. Numai când l-am văzut chircit în pat ca un ghem, gemând că vrea să moară, mi-a venit o poftă de omor, ce să mai zic. M-aş înfige chiar acuma înarmat până-n dinţi în Brigada Criminală şi-aş rade la foc automat o jumătate de duzină de boboci, începând cu buboiul ăla supurant de Fumero.

— Fermín, să nu ne ambalăm. Îţi interzic categoric să

întreprinzi ceva.

— Cum porunciţi dumneavoastră, domnule Sempere.

— Dar Pepita cum a suportat?

— Cu o prezenţă de spirit exemplară. Vecinele o ţin dopată

cu înghiţituri de brandy, iar când am văzut-o eu căzuse răpusă de toropeală pe o sofa, unde sforăia ca un ciocan pneumatic şi împrăştia nişte băşini care perforau tapiţeria.

— Năravul din născare… Fermín, am să te rog să rămâi dumneata astăzi în prăvălie, că eu mă duc să-l văd puţin pe don Federico. Mai apoi am stabilit să mă întâlnesc cu Barcelo. Iar Daniel are şi el nişte treburi.

Mi-am ridicat ochii la vreme pentru a-i surprinde pe Fermín şi pe tata schimbând o privire complice.

— Halal mijlocitoare, am zis eu.

Încă mai râdeau de mine când am ieşit pe uşă scoţând scântei.

O adiere rece şi tăioasă mătura străzile, semănând în cale tuşe de abur. Un soare oţelit smulgea ecouri de aramă din orizontul de acoperişuri şi clopotniţe ale cartierului gotic. Mai erau câteva ore până la întâlnirea mea cu Bea în curtea interioară a Universităţii şi m-am hotărât să-mi încerc norocul şi s-o vizitez pe Nuria Monfort, în speranţa că încă

mai locuia la adresa pe care mi-o dăduse tatăl ei cu ceva vreme în urmă.

Piaţa San Felipe Neri e o mică răsuflătoare în labirintul de străduţe ce alcătuiesc urzeala cartierului gotic, ascunsă

printre vechile ziduri romane. Urmele focurilor de mitralieră