— Dumneavoastră traduceţi cărţi?

— Nu numai. Acum am început să traduc formulare, contracte şi documente de vamă, fiindcă se plăteşte mult mai bine. Ca să traduci literatură eşti plătit mizerabil, deşi, la drept vorbind, ceva mai bine decât ca s-o scrii. Asociaţia locatarilor a încercat deja să mă dea afară în două rânduri.

Cel mai puţin grav e că întârzii cu plăţile la cheltuielile asociaţiei. Închipuiţi-vă, vorbesc limbi străine şi port pantaloni… Nu puţini mă acuză că ţin în apartamentul ăsta o casă de toleranţă. Altfel ar sta lucrurile…

M-am bizuit că semiîntunericul îmi ascundea roşeaţa.

— Iertaţi-mă. Nu ştiu de ce vă povestesc toate astea. Vă fac să roşiţi.

— E vina mea. Eu am întrebat.

Râse, nervoasă. Singurătatea emanată de femeia aceea ardea.

— Dumneavoastră semănaţi un pic cu Julián, spuse ea dintr-o dată. La felul de a privi şi la gesturi. Şi el făcea ca şi dumneavoastră. Rămânea tăcut, privindu-te fără să poţi şti ce gândea, şi te duceai ca o toantă şi-i povesteai lucruri pe care era mai bine să le treci sub tăcere… Vă pot oferi ceva?

Cafea cu lapte?

— Nimic, mulţumesc. Nu vă deranjaţi.

— Nu-i niciun deranj. Urma să-mi fac şi eu una.

Ceva mă făcu să bănuiesc că acea cafea cu lapte e ra toată

masa ei de prânz. Am declinat încă o dată invitaţia şi am văzut-o că se retrage într-un ungher al sufrageriei unde avea o plită electrică.

— Faceţi-vă comod, zise ea întorcându-mi spatele.

M-am uitat împrejur şi m-am întrebat cum. Nuria Monfort îşi avea biroul pe o masă de scris ce ocupa colţul de lângă

balcon. O maşină de scris Underwood trona lângă o lampă cu petrol şi un raft ticsit cu dicţionare şi manuale. Nu existau fotografii de familie, însă peretele din faţa biroului era acoperit cu cărţi poştale, toate imagini ale unui pod despre care îmi aduceam aminte că îl văzusem undeva, însă pe care nu l-am putut identifica, poate că era la Paris sau la Roma.

La baza acestei picturi murale, masa de scris vădea o

curăţenie şi o meticulozitate aproape obsesivă. Creioanele erau ascuţite şi aliniate la perfecţie. Foile şi mapele erau ordonate şi dispuse pe trei rânduri simetrice. Când m-am întors, mi-am dat seama că Nuria Monfort mă privea din pragul holului. Mă observa în tăcere, aşa cum te uiţi la străinii de pe stradă sau din metrou. Îşi aprinse o ţigară şi rămase pe loc, cu chipul estompat în volutele de fum albastru. M-am gândit că Nuria Monfort avea, fără să vrea, înfăţişarea unei femei fatale, din acelea care îl aţâţau pe Fermín atunci când se iveau din ceţurile unei gări din Berlin, învăluite în halouri de lumini imposibile, şi că, poate, propriul său aspect o plictisea.

— Nu-s prea multe de zis, începu ea. L-am cunoscut pe Julián acum mai bine de douăzeci de ani, la Paris. Pe atunci, eu lucram la Editura Cabestany. Domnul Cabestany cumpărase drepturile de editare pentru romanele lui Julián Carax cu doi duros. Eu începusem să lucrez în departamentul administrativ, însă, când domnul Cabestany a aflat că vorbeam franceză, italiană şi ceva germană, m-a pus pe postul de la achiziţii şi m-a făcut secretara lui personală.

Una dintre atribuţiile mele era să redactez corespondenţa cu autorii şi editorii din străinătate cu care editura avea contracte, şi astfel am intrat în legătură cu Julián Carax.

— Tatăl dumneavoastră mi-a povestit că eraţi prieteni buni.

— Tata v-ar spune că am avut o aventură sau ceva de genul ăsta. Nu-i aşa? În opinia lui, eu o iau la goană după

orice pereche de pantaloni, ca o căţea în călduri.

Sinceritatea şi dezinvoltura acelei femei mă lăsau fără

cuvinte. A durat mult până să urzesc un răspuns. În timpul ăsta, Nuria Monfort zâmbea ca pentru sine şi tăgăduia din cap.

— Nu-l băgaţi în seamă. Tata a venit cu ideea asta din cauza unei călătorii pe care a trebuit s-o fac la Paris în 1933

ca să rezolv câteva chestiuni de-ale domnului Cabestany cu Gallimard. Am rămas în oraş o săptămână şi am locuit în apartamentul lui Julián, pentru simplul motiv că domnul Cabestany prefera să economisească banii de hotel. Vedeţi

acum cât e de romantic. Până atunci, menţinusem relaţia cu Julián Carax exclusiv prin scrisori, abordând îndeobşte subiecte legate de drepturile de autor, şpalturi şi probleme de editare. Ceea ce ştiam despre el, sau îmi închipuiam că ştiu, scosesem din lectura manuscriselor pe care ni le trimitea.

— Vă povestea ceva despre viaţa lui la Paris?

— Nu. Lui Julián nu-i plăcea să vorbească despre cărţile lui sau despre sine. Nu mi s-a părut că era fericit la Paris, deşi mi-a lăsat impresia că se număra printre acei oameni care nu pot fi fericiţi nicăieri. Adevărul e că n-am ajuns să-l cunosc în profunzime. Nu lăsa pe nimeni s-o facă. Era un bărbat foarte rezervat şi, uneori, mi se părea că nu-l mai interesau lumea şi oamenii. Domnul Cabestany îl considera foarte timid şi un pic lunatic, însă mie mi s-a părut că Julián trăia în trecut, ferecat cu amintirile lui. Julián trăia închis în sinea lui, pentru cărţile lui şi înlăuntrul acestora, ca un prizonier de lux.

— O spuneţi de parcă l-aţi invidia.

— Există temniţe mai grele decât cuvintele, Daniel.

M-am limitat să încuviinţez, fără să ştiu prea bine la ce se referea.

— V-a vorbit Julián vreodată despre amintirile acelea, despre anii petrecuţi la Barcelona?

— Foarte puţin. În săptămână cât am stat acasă la el, la Paris, mi-a povestit câte ceva despre familia lui. Mama lui era franţuzoaică, profesoară de muzică. Tatăl lui ţinea un magazin de pălării, sau cam aşa ceva. Ştiu că era un om foarte religios, foarte strict.

— V-a explicat Julián ce fel de relaţii avea cu el?

— Ştiu că se aveau foarte prost. Era boală lungă. De fapt, motivul pentru care Julián a plecat la Paris a fost ca să evite ca taică-său să-l vâre în armată. Mama lui îi promisese că, înainte să se întâmple aşa ceva, avea să-l ducă departe de omul acela.

— Omul acela era tatăl lui.

Nuria Monfort zâmbi. Făcea asta numai printr-o uşoară

insinuare în colţul buzelor şi printr-o sclipire tristă şi vlăguită în privire.

— Deşi era, nu s-a purtat niciodată ca atare, iar Julián nu l-a considerat niciodată astfel. O dată mi-a mărturisit că, înainte să se căsătorească, mama lui a avut o aventură cu un necunoscut al cărui nume n-a vrut să-l dezvăluie. Bărbatul acela era adevăratul tată al lui Julián.

— Acesta pare începutul de la Umbra vântului. Credeţi că

v-a spus adevărul?

Nuria Monfort făcu semn că da.

— Julián mi-a explicat că el crescuse văzând cum pălărierul, fiindcă aşa îl numea, o înjura şi-o bătea pe maică-sa. După aceea intra în dormitorul lui Julián şi-i spunea că

era rodul păcatului, că moştenise firea slabă şi mizerabilă a maică-sii şi că avea să fie un nenorocit toată viaţa, un ratat în orice şi-ar fi propus…

— Julián îi purta ranchiună tatălui său?

— Timpul răceşte lucrurile astea. Nu mi s-a părut niciodată că Julián l-ar fi urât. Poate că ar fi fost mai bine aşa. Impresia mea e că-şi pierduse complet respectul faţă de pălărier ca urmare a bâlciului repetat la nesfârşit. Julián vorbea despre toate astea ca şi când nu i-ar fi păsat, ca şi când ar fi făcut parte dintr-un trecut pe care îl lăsase în urmă, însă asemenea lucruri nu se uită niciodată. Cuvintele cu care se otrăveşte inima unui copil, din meschinărie sau din ignoranţă, rămân închistate în memorie şi, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.

M-am întrebat dacă vorbea din proprie experienţă şi îmi veni iarăşi în minte imaginea prietenului meu Tomas Aguilar ascultând cu eroism discursurile augustului său părinte.

— Ce vârstă avea pe atunci Julián?