Crezi dumneata că ai putea să-mi arunci un colac de salvare?
Fermín îşi notă numărul deasupra gleznei, sub şosetă, cu pixul.
— E arhicunoscut: mie nu-mi rezistă niciun organism oficial. Dă-mi câteva zile şi-am să-ţi ofer o informare completă.
— Ne-am înţeles să nu-i spui tatei nicio vorbă, nu-i aşa?
— Fii fără grijă. Pleacă de la ideea că sunt sfinxul lui Keops.
— Mulţumesc. Şi-acum, haide, du-te şi te distrează cum trebuie.
L-am salutat milităreşte la despărţire şi l-am văzut plecând ţanţoş ca un cocoş pe drumul spre coteţul cu găini. Nu trecuseră nici cinci minute de când Fermín plecase, când am auzit clopoţelul de la intrare şi mi-am ridicat privirea de pe coloanele de cifre şi de ştersături. Tocmai intrase un individ îmbrăcat într-o gabardină cenuşie, cu o pălărie de fetru pe cap. Avea o mustaţă ca trasată cu pensula şi nişte ochi albaştri sticloşi. Etala un zâmbet de vânzător, fals şi forţat.
Mi-a părut rău că Fermín nu era de faţă, fiindcă el nu stătea prea mult la taclale pentru a se descotorosi de vânzătorii de camfor şi de nătărăii care, din când în când, se mai strecurau în librărie. Vizitatorul îmi oferi zâmbetul său unsuros şi fals, luând la întâmplare un volum dintr-un teanc
de lângă intrare, ce-şi aştepta rândul la ordonat şi evaluat.
Totul în el trăda dispreţ pentru ceea ce vedea. N-ai să-mi vinzi matale mie nici pe dracu’, mi-am zis în sinea mea.
— Ce de litere, nu-i aşa? zise el.
— E o carte. Aceste obiecte conţin, îndeobşte, destul de multe litere. Cu ce vă pot ajuta, stimate domn?
Individul reaşeză volumul în teanc, dând din cap cu indolenţă şi ignorându-mi întrebarea.
— Exact aşa spuneam şi eu. Cititul e pentru oamenii care au mult timp şi nimic de făcut. Ca femeile. Cine are de lucru n-are vreme de poveşti. În viaţă trebuie să tragi la jug. Nu vi se pare?
— E o părere. Căutaţi ceva în mod special?
— Nu e o părere; e un fapt. Ce se întâmplă în ţara asta e că lumea nu vrea să muncească. Mulţi trândavi mai există, nu vi se pare?
— Nu ştiu, domnule. Poate. Aici, precum vedeţi, vindem numai cărţi.
Individul se apropie de tejghea, cu privirea rotindu-i-se mereu prin prăvălie şi oprindu-se din când în când într-a mea. Înfăţişarea şi atitudinea lui îmi păreau vag familiare, deşi n-aş fi ştiut să spun de unde. Ceva din el te făcea să te gândeşti la una dintre figurile care apar pe cărţile de joc din anticariate sau de la ghicitori, un personaj evadat din miniaturile unui incunabul. Avea o prezenţă funebră şi incandescentă, ca un blestem în straie de duminică.
— Dacă îmi veţi spune cu ce vă pot servi…
— Mai degrabă eu sunt cel care vin să vă fac un serviciu dumneavoastră. Sunteţi proprietarul acestui stabiliment?
— Nu. Proprietarul e tatăl meu.
— Pe nume…
— Eu sau tata?
Individul îmi adresă un surâs mucalit. Un hlizit, mi-am zis în sinea mea.
— Atunci, voi porni de la ideea că afişul cu Sempere şi fiul se referă la amândoi.
— Sunteţi foarte perspicace. Pot să vă întreb care e motivul vizitei dumneavoastră, dacă nu vă interesează nicio carte?
— Motivul vizitei mele, care este una de curtoazie, e să vă
avertizez că am fost încunoştinţat că aveţi legături cu unii răufăcători, în particular homosexuali şi vagabonzi.
L-am privit înmărmurit.
— Poftim?
Individul îşi aţinti privirea într-a mea.
— Vorbesc de pederaşti şi de tâlhari. Să nu-mi spuneţi că
nu ştiţi despre ce vorbesc.
— Mă tem că n-am nici cea mai vagă idee, şi nici vreun interes să vă mai ascult.
Individul dădu din cap, adoptând o poză ostilă şi mâniată.
— Atunci o să daţi de naiba. Presupun că sunteţi la curent cu activităţile cetăţeanului Federico Flavia.
— Don Federico e ceasornicarul cartierului, un om pe cinste, şi tare mă îndoiesc că-i un derbedeu.
— Vorbeam de pederaşti. Am aflat că păpuşelul ăsta vă
frecventează stabilimentul, presupun că pentru a cumpăra povestioare romantice şi pornografie.
— Şi pot să vă întreb ce vă pasă dumneavoastră?
