— O să întârzii, Daniel, murmură ea.

O parte din mine dorea să rămână, să se piardă în ciudata intimitate de penumbre cu acea necunoscută şi s-o asculte

spunând cum gesturile şi tăcerile mele îi aminteau de Julián Carax.

— Da, am bâiguit.

A încuviinţat fără să spună nimic şi m-a însoţit până la uşă. Holul mi se păru nesfârşit. Îmi deschise uşa şi ieşi pe palier.

— Dacă îl vezi pe tata, să-i spui că sunt bine. Să-l minţi.

Am salutat-o cu jumătate de glas, mulţumindu-i pentru timpul acordat şi întinzându-i mâna cordial. Nuria Monfort a ignorat gestul meu formal. Mi-a pus mâinile pe braţe, s-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. Ne-am privit în tăcere şi de data asta m-am aventurat să-i caut buzele, aproape tremurând. Mi s-a părut că se întredeschideau şi că degetele ei îmi căutau chipul. În ultima clipă, Nuria Monfort se retrase şi îşi coborî privirea.

— Cred că e mai bine să pleci, Daniel, şopti ea.

Mi s-a părut că-i venea să plângă şi, înainte să pot spune ceva, a închis uşa. Am rămas nemişcat pe palier şi i-am simţit prezenţa de cealaltă parte a uşii, întrebându-mă ce se petrecuse acolo, înăuntru. În celălalt capăt al palierului, vizorul vecinei clipea. I-am făcut un semn de salut şi m-am avântat pe scări în jos. Când am ieşit în stradă, încă mai purtam chipul, glasul şi mirosul ei întipărite în suflet. Am dus cu mine atingerea buzelor şi a suflării ei pe piele de-a lungul străzilor înţesate de oameni fără chip, care ieşeau din birouri şi din magazine. Când am luat-o pe strada Canuda, m-a izbit o briză îngheţată ce străbătea forfota. I-am fost recunoscător aerului rece care mă lovea peste faţă şi m-am îndreptat spre Universitate. Traversând Rambla, mi-am deschis drum până pe strada Tallers şi m-am pierdut în îngustul ei canion de penumbre, gândindu-mă că aş fi rămas prins în acea sufragerie obscură în care acum mi-o închipuiam pe Nuria Monfort şezând singură în întuneric, aranjându-şi creioanele, mapele şi amintirile, în tăcere, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

21

Seara se lăsă parcă pe neaşteptate, cu o suflare rece şi o mantie de purpură ce se prelingea printre crăpăturile străzilor. Am grăbit pasul şi, douăzeci de minute mai târziu, faţada Universităţii se ridică asemenea unei corăbii vopsite în ocru ancorate în noapte. Portarul de la Facultatea de Litere citea, în ghereta lui, scrierile celor mai influente condeie ale Spaniei din acel moment, în ediţia de seară a jurnalului Lumea sportivă. Studenţi nu prea se mai puteau zări prin clădire. Ecoul paşilor mei mă însoţi pe coridoarele şi galeriile ce duceau spre curtea interioară, unde două luminiţe gălbui abia zgândăreau penumbra. Îmi veni brusc ideea că Bea îşi bătuse joc de mine şi-mi dăduse întâlnire acolo, la ora aceea imposibilă, ca să se răzbune pe înfumurarea mea. Frunzele portocalilor sclipeau ca nişte lacrimi de argint, iar şopotul fântânii şerpuia printre arcade. Am cercetat curtea interioară

din priviri, simţind un amestec de decepţie şi, poate, o anumită uşurare laşă. Era acolo. Silueta ei se contura în faţa fântânii, aşezată pe o bancă, escaladând cu privirea bolţile galeriei. M-am oprit în prag pentru a o contempla şi, o clipă, mi s-a părut că văd în ea reflexul Nuriei Monfort, visând cu ochii deschişi pe banca din piaţă. Am băgat de seamă că nu avea la ea nici mapa, nici cărţile şi am presupus că nu avusese ore în după-amiaza aceea. Poate că venise doar ca să

se întâlnească cu mine. Am înghiţit în sec şi am pătruns în curte. Zgomotul paşilor mei pe pavaj mă trădă şi Bea îşi ridică privirea, zâmbind surprinsă, ca şi când prezenţa mea acolo ar fi fost întâmplătoare.

— Am crezut că n-ai să vii, zise Bea.

— Aşa credeam şi eu, am replicat.

Rămase aşezată, foarte ţanţoşă, cu genunchii strânşi şi mâinile împreunate în poală. M-am întrebat cum de era cu putinţă să simţi pe cineva atât de departe şi totuşi să-i poţi citi fiecare cută a buzelor.

— Am venit fiindcă vreau să-ţi demonstrez că greşeai în ce mi-ai spus deunăzi, Daniel. Că am să mă mărit cu Pablo şi

că, indiferent ce-ai să-mi arăţi în seara asta, eu am să mă

duc la El Ferrol cu el de cum îşi termină armata.

M-am uitat la ea aşa cum te uiţi la un tren pe care-l pierzi.

Mi-am dat seama că îmi petrecusem două zile umblând cu capul în nori, iar acum lumea mea se prăbuşea.

— Şi eu, care mă gândeam că ai venit fiindcă aveai chef să

mă vezi, am zâmbit fără vlagă.

Am observat cum roşea, stânjenită.

— Glumeam, am minţit eu. Ceea ce era într-adevăr serios era promisiunea mea că am să-ţi arăt o faţă a oraşului pe care n-ai mai văzut-o. Cel puţin, aşa vei avea un motiv să-ţi aminteşti de mine sau de Barcelona, oriunde te vei duce.

Bea zâmbi cu oarecare tristeţe şi îmi evită privirea.

— A fost cât pe ce să intru într-un cinematograf, ştii? Ca să nu te văd azi, zise ea.

— De ce?

Bea mă observa în tăcere. Dădu din umeri şi îşi ridică ochii ca şi când ar fi vrut să vâneze din zbor nişte cuvinte care îi scăpau.

— Fiindcă mă temeam că, poate, ai dreptate, spuse în cele din urmă.

Am oftat. Ne ocroteau înnoptarea şi acea tăcere dezinteresată care îi uneşte pe străini, şi m-am simţit plin de curaj să spun orice, chiar de-ar fi fost să fie pentru ultima oară.

— Îl iubeşti sau nu?

Îmi oferi un zâmbet ce se topea spre colţurile buzelor.

— Nu e treaba ta.

— E-adevărat, am zis eu. E numai treaba ta.

Privirea i se răci.

— Şi ţie ce-ţi pasă?

— Nu e treaba ta, am zis eu.

N-a zâmbit. Buzele îi tremurau.

— Cine mă cunoaşte ştie că îl preţuiesc pe Pablo. Familia mea şi…

— Dar eu sunt aproape un străin, am întrerupt-o. Şi mi-ar plăcea s-o aud de la tine.

— Să auzi ce?

— Că îl iubeşti cu adevărat. Că nu te măriţi cu el ca să

pleci de-acasă ori ca să laşi Barcelona şi familia departe, undeva unde nu-ţi pot face niciun rău. Că te duci, şi nu fugi.

Ochii îi luceau în lacrimi de furie.

— N-ai dreptul să-mi vorbeşti aşa, Daniel. Tu nu mă

cunoşti.

— Spune-mi că greşesc şi am să plec. Îl iubeşti?

Ne-am privit îndelung, în tăcere.

— Nu ştiu, şopti ea în cele din urmă. Nu ştiu.