care ardea într-o lumină arămie. De la un ghişeu al căilor ferate catalane am cumpărat un bilet de clasa a treia până la staţia Tibidabo. Am făcut drumul într-un vagon populat cu ordonanţe, servitoare şi zilieri care duceau cu ei sandvişuri de mărimea unor cărămizi, învelite în foi de ziar. M-am refugiat în bezna tunelurilor şi mi-am rezemat capul de fereastră, mijindu-mi ochii în timp ce trenul străbătea măruntaiele oraşului, până la poalele muntelui Tibidabo.
Când am urcat din nou în stradă, mi s-a părut că
redescopeream o altă Barcelonă. Se crăpa de ziuă şi un firicel de purpură sfâşia norii şi se presăra pe faţadele micilor palate şi ale marilor case senioriale care flancau bulevardul Tibidabo. Tramvaiul albastru se târa alene prin semiîntuneric. Am alergat după el şi-am izbutit să mă caţăr pe platforma din spate, sub privirile severe ale controlorului.
Cabina de lemn era aproape goală. Doi călugări şi o doamnă
în doliu, cu pielea cenuşie, se legănau adormiţi în acel du-te-vino al caleştii cu cai nevăzuţi.
— Merg numai până la numărul treizeci şi doi, i-am spus controlorului, oferindu-i zâmbetul meu cel mai frumos.
— E la fel ca până la Finisterre, mi-a replicat acesta
indiferent. Aici au plătit bilet până şi soldaţii lui Cristos. Ori banul îl daţi, ori pe jos umblaţi. Iar lozinca e gratis.
Duetul de călugări, care purtau sandale şi o rasă din pânză de sac maronie, de austeritate franciscană, confirmă, scoţând la iveală două bilete roz drept dovadă.
— Păi, atunci cobor, am zis eu. Fiindcă n-am mărunţi.
— Cum doriţi. Dar aşteptaţi până la staţia următoare, că
eu nu vreau accidente.
Tramvaiul urca aproape în ritmul unei plimbări, mângâind umbra şirului de arbori şi iscodind peste zidurile şi grădinile unor locuinţe asemenea unor castele, pe care eu mi le închipuiam populate cu statui, fântâni, grajduri şi capele secrete. M-am aciuat pe o latură a platformei şi am desluşit silueta turnului de la „El Frare Blanc― decupându-se printre copaci. Apropiindu-se de colţul cu Român Macaya, tramvaiul îşi încetini mersul până când se opri aproape cu totul.
Conductorul sună din clopoţel, iar controlorul îmi aruncă o privire de cenzură.
— Hai, domnu’ isteţ. Grăbiţi-vă, că numărul treizeci şi doi aici e.
Am coborât şi am ascultat huruitul tramvaiului albastru care se pierdea în ceaţă. Reşedinţa familiei Aldaya era peste drum. O poartă mare din fier forjat acoperită de iederă şi de frunze uscate o păzea. Profilată printre bare, se întrezărea o portiţă închisă zdravăn. Deasupra zăbrelelor, în prelungirea unor şerpi de fier negru, stătea numărul 32. Am încercat să
iscodesc interiorul proprietăţii de acolo, însă abia dacă se zăreau muchiile şi arcele unui turn mare şi întunecat. O dâră
de rugină sângera din orificiul încuietorii de la portiţă. Am îngenuncheat şi am încercat să obţin o panoramă a curţii interioare din acel loc. Se întrezăreau o pleată de buruieni şi conturul a ceea ce mi s-a părut a fi o fântână sau un heleşteu din care se ridica o mână întinsă, arătând către cer.
După câteva clipe, am priceput că era vorba de o mână din piatră şi că mai existau şi alte membre şi siluete, pe care nu izbuteam să le disting, scufundate în fântână. Mai încolo, printre vălurile de bălării, se zărea o scară din marmură
crăpată, acoperită de moloz şi de frunze uscate. Norocul şi
gloria familiei Aldaya îşi schimbaseră de mult adresa. Locul acela era un mormânt.
M-am retras câţiva paşi, făcând colţul ca să arunc o privire către aripa dinspre sud a casei. De acolo se putea obţine o panoramă mai clară a unuia din turnurile micului palat. În clipa aceea, am remarcat cu coada ochiului silueta unui individ cu un aer famelic, împodobit cu un halat albastru, care vântura un măturoi, martirizând frunzele uscate de pe trotuar. Mă privea cu oarecare suspiciune, şi am presupus că
era portarul vreuneia din proprietăţile învecinate. I-am zâmbit aşa cum numai cine şi-a petrecut multe ceasuri îndărătul unei tejghele ştie s-o facă.
— Bună ziua, am intonat eu cordial. Nu ştiţi, casa familiei Aldaya e închisă de mult?
M-a privit de parcă l-aş fi întrebat despre cvadratura cercului. Omuleţul îşi duse la bărbie două degete îngălbenite care te făceau să presupui că avea o slăbiciune pentru ţigările Celtas fără filtru. Am regretat că nu aveam la mine o cutiuţă de tutun, ca să mă vâr pe sub pielea lui. Am scotocit prin buzunarele scurtei, căutând ceva bun de oferit.
— Cel puţin douăzeci-douăşcinci de ani, şi să tot fie mulţi înainte, zise portarul pe tonul plat şi docil al celor condamnaţi să slujească sub bătaie.
— Dumneavoastră sunteţi aici de mult?
Omuleţul încuviinţă.
— Sluga ’mneavoastră, sunt angajat aici, la familia Miravell, din ’20.
— Aveţi cumva idee ce s-a ales de familia Aldaya?
— Păi, probabil că ştiţi dumneavoastră că au pierdut mult când cu Republica, zise el. Cine seamănă vrajbă… Eu, puţinul care-l ştiu e ce-am auzit în casă la domnii Miravell, care înainte erau prieteni de familie. Cred că băiatul cel mare, Jorge, a plecat în străinătate, în Argentina. Se vede că
aveau fabrici acolo. Oameni cu bani mulţi. Ăştia cad mereu în picioare. N-aveţi cumva, din întâmplare, un chiştoc?
— Regret, dar vă pot oferi o bomboană Sugus de lămâie, care s-a dovedit că are tot atâta nicotină cât un trabuc Montecristo şi, în plus, o grămadă de vitamine.
Portarul se încruntă cu oarecare neîncredere, însă acceptă.
I-am întins Sugus-ul de lămâie pe care mi-l dăduse Fermín în urmă cu o eternitate şi pe care îl descoperisem în căptuşeala buzunarului. Am sperat să nu se fi stricat.
— E bună, aprecie portarul, sugând bomboana ca de cauciuc.
— Tocmai mestecaţi mândria industriei cofetăreşti naţionale. Generalissimul le înghite ca pe migdale. Şi spuneţi-mi, aţi auzit vreodată pomenindu-se de fata familiei Aldaya, Penelope?
Portarul se sprijini în măturoi precum Gânditorul erect al lui Rodin.
— Mi se pare că vă înşelaţi. În familia Aldaya nu era nicio fată. Toţi copiii erau băieţi.
— Sunteţi sigur? Am aflat că, prin 1919, în casa asta locuia o tânără pe nume Penelope Aldaya, care probabil că
