Merceditas îi plăcea, însă etica lui monahală îi conferea o tăcere de neînfrânt. Fermín o privea cu coada ochiului, netezindu-şi părul şi continuând să-şi legene uşor şoldurile, ca şi cum pe uşă tocmai ar fi pătruns o ruladă. Merceditas deschise o sacoşă de hârtie şi ne dărui trei mere lucioase. Mi-am închipuit că încă nu-i ieşise din minte ideea de a lucra în librărie şi prea puţin se străduia să-şi ascundă antipatia faţă

de Fermín, uzurpatorul.

— Uitaţi-vă ce frumoase sunt. Le-am văzut şi mi-am zis: astea-s pentru domnii Sempere, spuse ea pe un ton sclifosit.

Că ştiu eu că dumneavoastră, intelectualilor, vă plac merele, ca lui Isaac Nepom.

— Isaac Newton, bobocel de micşunea, preciză Fermín cu solicitudine.

Merceditas îi aruncă o privire ucigătoare.

— Ia te uită, isteţul. Să-mi mulţumeşti că ţi-am adus şi dumitale unul, şi nu un grepfrut, cum meriţi.

— Dar, femeie, pentru mine ofranda mâinilor dumitale feciorelnice, ăst fruct al păcatului originar, mă-mboldeşte năvalnic a…

— Fermín, te rugăm, i-o reteză tata.

— Da, domnule Sempere, se supuse Fermín, bătând în retragere.

Merceditas tocmai se pregătea să-i răspundă, când se iscă

zarvă. Am rămas cu toţii în tăcere, aşteptând. În stradă

răsunau glasuri indignate şi se dezlănţuia un vacarm de murmure. Merceditas ieşi în uşă, prudentă. Am văzut cum treceau mai mulţi negustori agitaţi, îngăimând proteste. Nu trecu mult şi îşi făcu apariţia don Anacleto Olmo, vecin de imobil şi purtător de cuvânt oficial al Academiei Regale a Limbii pe scară. Don Anacleto era profesor de institut, licenţiat în literatură spaniolă şi în alte diverse studii umanistice şi împărţea apartamentul cu şapte pisici. În clipele libere pe care i le îngăduia profesoratul, era redactor de texte pentru contracoperte la o editură de prestigiu şi, se zvonea, compunea versuri de erotică crepusculară, pe care le publica sub pseudonimul Rodolfo Piton. În raporturile personale, don Anacleto era un bărbat afabil şi încântător, însă în public se simţea obligat să întruchipeze rolul de rapsod şi arbora un mod de a vorbi care îi atrăsese porecla

„Gongorinul‖.

În dimineaţa cu pricina, profesorul avea faţa purpurie de tulburare şi mai că-i tremurau mâinile, care ţineau bastonul de fildeş. Ne-am uitat la el tuspatru, intrigaţi.

— Don Anacleto, ce s-a întâmplat? întrebă tata.

— A murit Franco, spuneţi că asta e, zise Fermín plin de speranţă.

— Dumneata să taci, dobitocule, i-o tăie Merceditas. Şi lasă-l să vorbească pe dom’ doctor.

Don Anacleto respiră adânc şi, recăpătându-şi înfăţişarea demnă, începu să facă raportul evenimentelor cu obişnuita lui maiestuozitate.

— Prieteni, viaţa e o dramă, şi până şi cele mai nobile făpturi ale Domnului gustă din fierea unui destin capricios şi obstinat. Ieri noapte, spre zori, pe când oraşul îşi dormea somnul atât de meritat de popoarele harnice, don Federico Flavia i Pujades, vecinul stimat care a contribuit atât de mult la îmbogăţirea şi recreerea acestui cartier, în rolul său de ceasornicar din stabilimentul situat nu mai departe de trei uşi de-aici, de la librăria dumneavoastră, a fost arestat de forţele siguranţei statului.

Am simţit cum mi se face inima cât un purice.

— Doamne Isuse Cristoase, făcu Merceditas.

Fermín pufni, decepţionat, căci, după cum se vedea, şeful statului se bucura în continuare de o sănătate excelentă.

Don Anacleto, deja ambalat, trase aer în piept şi se pregăti se continue.

— Pe cât se pare şi în temeiul relatării demne de încredere ce mi-a fost dezvăluită de surse apropiate de Direcţia Generală a Poliţiei, doi membri decoraţi ai Brigăzii Criminale, acţionând incognito, l-au surprins pe don Federico ieri, la puţin timp după miezul nopţii, gătit ca o femeie şi intonând cuplete picante pe scena unei spelunci de pe strada Escudillers, spre marele câştig al unei audienţe alcătuite, se presupune, din debili mintali. Aceste biete făpturi uitate de Dumnezeu, evadate în aceeaşi după-amiază din ospiciul unui ordin religios, îşi dăduseră pantalonii jos în frenezia spectacolului şi dănţuiau fără nicio jenă, bătând din palme, cu catargul ridicat şi cu boturile salivânde.

Merceditas se cruci, surprinsă de turnura scabroasă pe care o căpătau faptele.

— Mamele câtorva dintre acei sărmani nevinovaţi, informate de această hoţomănie, au făcut reclamaţie pentru scandal public şi atentat la morala cea mai elementară.

Presa, pasăre de pradă care prosperă în nenorocire şi în oprobriu, n-a întârziat în a adulmeca prada şi, mulţumită

arguţiilor unui pârâtor profesionist, nu trecuseră nici patruzeci de minute de la intrarea în scenă a celor doi membri ai autorităţii când s-a înfăţişat în pomenitul local Kiko Calabuig, reporter principal al ziarului El Caso, mai cunoscut sub numele de Scurmă-rahat, gata să se informeze asupra faptelor de care era nevoie pentru ca cronica sa să

ajungă înainte de închiderea ediţiei de azi, unde, e de prisos s-o mai spunem, spectacolul petrecut în local este calificat, cu o mitocănie bombastică, drept dantesc şi cutremurător, în titulare de corp douăzeci şi patru.

— Nu-i cu putinţă, zise tata. Dar parcă don Federico se îndreptase.

Don Anacleto încuviinţă cu vehemenţa unui pastor.

— Da, însă nu uitaţi de cartea de proverbe, tezaur şi glas al simţirii noastre celei mai adânci, care spune: năravul din fire n-are lecuire, şi nu numai cu bromură trăieşte omul. Dar încă n-aţi auzit partea cea mai rea.

— Păi treceţi domnia voastră la subiect, căci de atâta zbor metaforic îmi vine să mă scap pe mine, protestă Fermín.

— Nu-l băgaţi în seamă pe dobitocul ăsta, mie tare-mi place cum vorbiţi dumneavoastră. Sunteţi ca jurnalul de la radio, dom’ doctor, interveni Merceditas.

— Mulţumescu-ţi, fata mea, dar nu-s decât un umil dascăl. Dar ce voiam să spun, fără altă tergiversare, preambul ori înfloritură… Pe cât se pare, ceasornicarul, care în momentul arestării răspundea la numele artistic de Fetiţa cu Bigudiuri, mai fusese reţinut în circumstanţe similare în două rânduri, consemnate în analele faptelor criminale ale chezaşilor păcii.

— Spuneţi mai curând ticăloşi patentaţi, scuipă Fermín.

— Eu în politică nu mă bag. Dar vă pot spune că, după ce bietul don Federico a fost dat jos de pe scenă, lovit în cap fiind cu o sticlă bine plasată, cei doi agenţi l-au condus la comisariatul de pe Via Layetana. În altă conjunctură, cu ceva noroc, chestiunea ar fi trecut cel mult ca o glumă şi s-ar fi lăsat cu vreo două palme şi/sau vexaţiuni minore, dar s-a nimerit funesta împrejurare că ieri noapte umbla prin zonă

celebrul inspector Fumero.

— Fumero, murmură Fermín, căruia simpla menţionare a numelui urmăritorului său îi dădea fiori.

— El însuşi. Precum spuneam, capul siguranţei orăşeneşti, abia sosit dintr-o razie triumfală într-un local ilegal de pariuri şi curse de broaşte amplasat pe strada Vigatans, a fost informat de cele întâmplate de angoasata mamă a unuia dintre băieţii rătăciţi din ospiciu, presupusul creier al evadării, Pepet Guardiola. Aşa stând lucrurile, notabilul inspector, care, pe cât se pare, vârâse în el la cină

douăsprezece cafele cu coniac Soberano, s-a decis să intre în joc. După ce a studiat circumstanţele agravante ale balului, Fumero s-a grăbit să-i indice sergentului de gardă că o asemenea (şi citez vocabula în cea mai descărnată literalitate

a sa, în pofida prezenţei unei domnişoare, pentru valoarea ei documentară în raport cu întâmplarea) poponăreală merita o învăţătură de minte şi că ceea ce îi trebuia ceasornicarului, adică lui don Federico Flavia i Pujades, de obârşie din localitatea Ripollet, spre binele său şi al sufletului nemuritor al ţângăilor mongoloizi a căror prezenţă era accesorie, dar determinantă în cazul respectiv, era să-şi petreacă noaptea în temniţa comună din subsolul instituţiei, în compania unei selecte pleiade de haimanale. Cum probabil veţi fi ştiind, pomenita celulă e celebră în rândul elementelor criminale pentru caracterul neospitalier şi precar al condiţiilor sale sanitare, iar includerea unui cetăţean vertical pe lista de oaspeţi e întotdeauna prilej de zarvă prin ludicul şi noul pe care le aduce în monotonia vieţii de închisoare.

Ajuns aici, don Anacleto se apucă să schiţeze o scurtă, dar agreabilă descriere a caracterului victimei, altminteri bine cunoscută de toată lumea.

— Nu este necesar să vă mai aduc aminte că domnul Flavia i Pujades a fost binecuvântat cu o personalitate fragilă

şi delicată, numai bunătate şi pietate creştinească. Dacă o muscă se strecoară în ceasornicărie, în loc s-o omoare cu lovituri de papuc, deschide larg uşa şi ferestrele pentru ca gângania, făptură a Domnului, să fie purtată de curent înapoi în ecosistem. Don Federico, după câte ştiu, e un om credincios, foarte evlavios şi implicat în activităţile parohiei, care, totuşi, a trebuit să convieţuiască de-a lungul întregii sale existenţe cu o înclinaţie spre viciu, care în prea puţine ocazii l-a învins şi l-a scos în stradă deghizat în muieruşcă.

Iscusinţa lui în a repara de la ceasuri de mână până la maşini de cusut a fost întotdeauna proverbială, iar persoana sa, apreciată de toţi cei ce-l cunoaştem şi îi frecventăm stabilimentul, inclusiv de cei care nu vedeau cu ochi buni ocazionalele lui escapade nocturne etalând perucă, zulufi şi rochie cu buline.

— Vorbiţi de parcă ar fi răposat, spuse cu teamă Fermín, consternat.

— Răposat nu, slavă Domnului.

Am oftat, uşurat. Don Federico locuia cu mama lui,