— Auziţi, drept cine mă luaţi?
— Nu vă supăraţi. Ar fi fost normal, date fiind împrejurările, când vă gândeaţi că bietul Julián murise…
Portăreasa ridică din umeri, coborându-şi privirea şi retrăgându-se spre uşă. Am profitat de moment ca să vâr scrisoarea în buzunarul interior al hainei şi să închid sertarul.
— Vedeţi dumneavoastră, să nu cumva să vă faceţi o idee greşită, zise portăreasa.
— Sigur că nu. Ce spunea scrisoarea?
— Era de dragoste. Ca alea de la radio, dar mai tristă, da, fiindcă suna de parcă era de-adevăratelea. Să ştiţi, când am citit-o, mi-a venit să plâng.
— Sunteţi toată numai o inimă, dona Aurora.
— Iar dumneavoastră sunteţi un diavol.
În aceeaşi după-amiază, după ce mi-am luat rămas-bun de la dona Aurora şi i-am promis că o s-o ţin la curent cu investigaţiile mele despre Julián Carax, m-am îndreptat spre biroul administratorului proprietăţii. Domnul Molins trăise şi vremuri mai bune, iar acum lâncezea într-un birou soios, îngropat la un mezanin de pe strada Floridablanca. Molins era un individ surâzător şi pântecos, agăţat de un chiştoc fumat pe jumătate, ce părea să-i crească din mustaţă. Era greu de stabilit dacă dormea sau era treaz, fiindcă respira ca şi cum ar fi sforăit. Avea părul gras şi turtit pe frunte, privirea porcină şi şmecheră. Purta un costum pe care n-ar fi primit nici zece pesete în piaţa Los Encantes, însă îl compensa printr-o stridentă cravată cu un colorit tropical.
Judecând după aspectul biroului, acolo abia dacă se administrau goange şi catacombe ale unei Barcelone dinainte de Restauraţie.
— Suntem în renovare, zise Molins în chip de scuză.
Ca să sparg gheaţa, am pomenit numele donei Aurora ca şi cum ar fi fost vorba de o veche prietenă de familie.
— Să ştiţi că era mişto când era tânără, adevăru-i, comentă Molins. Anii i-au lăţit fundul, şi sigur că nici eu nu mai sunt ce-am fost odată. Aşa cum mă vedeţi, eu, la anii dumneavoastră, eram un Adonis. În genunchi se puneau feţişoarele ca să le fac o favoare, dacă nu un copil. Secolul XX
e-un rahat. În sfârşit, cu ce vă putem ajuta, tinere domn?
I-am turnat o poveste mai mult sau mai puţin plauzibilă
despre o presupusă legătură îndepărtată de rudenie cu familia Fortuny. După cinci minute de trăncăneală, Molins se târî până la arhivă şi îmi dădu adresa avocatului care se ocupa de problemele mamei lui Julián, Sophie Carax.
— Să vedem… Jose Mana Requejo. Strada Leon al XIII-lea, numărul 59. Deşi corespondenţa o trimitem, în fiecare semestru, la o căsuţă poştală de la oficiul de pe Via Layetana.
— Îl cunoaşteţi pe domnul Requejo?
— Am vorbit de câteva ori cu secretara lui la telefon.
Adevărul e că toate demersurile cu el se fac prin poştă şi se duce secretara mea, care azi e la coafor. Avocaţii din ziua de azi n-au timp pentru tratamentul formal de odinioară. N-au mai rămas cavaleri în profesia asta.
Pe cât se pare, nu mai rămăseseră nici adrese fiabile. O
simplă privire asupra ghidului străzilor de pe masa de scris a administratorului mi-a confirmat ceea ce bănuiam: adresa presupusului avocat Requejo nu exista. I-am comunicat acest lucru domnului Molins, care absorbi vestea ca pe o glumă.
— Ei, nu mă înnebuniţi, zise el râzând. Ce vă spuneam eu?
Nişte borfaşi.
Administratorul se lăsă pe spate în fotoliu şi mai scoase o sforăitură.
— Dumneavoastră aveţi cumva numărul acestei căsuţe poştale?
— Potrivit fişei este 2837, deşi cifrele pe care le face secretara mea eu nu le pricep, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră
că femeile nu-s bune la matematică. Ele-s bune la…
— Îmi permiteţi să văd fişa?
— Cum să nu. Chiar vă rog.
Mi-a întins fişa şi am examinat-o. Cifrele se înţelegeau perfect. Căsuţa poştală era 2321. M-am îngrozit când m-am gândit ce contabilitate se făcea în biroul ăla.
— Aţi avut mult de-a face cu domnul Fortuny? am întrebat.
— Aşa şi-aşa. Mi-aduc aminte cum, atunci când am aflat că franţuzoaica îl părăsise, l-am invitat la curve, cu nişte amici ca lumea, la un local de poveste pe care-l ştiu pe-aici, pe lângă La Paloma. Ca să prindă curaj, deh, atâta tot. Şi să
ştiţi că nu mi-a mai adresat o vorbă şi nu m-a mai salutat pe stradă, de parcă eram nevăzut. Ce părere aveţi?
— Sunt înmărmurit. Ce-mi mai puteţi spune despre familia Fortuny? Vă amintiţi bine de ei?
— Erau alte vremuri, zise el nostalgic. Adevărul e că eu îl cunoşteam chiar pe Fortuny bunicul, care a întemeiat magazinul de pălării. Despre fiu, ce să vă zic. Ea, într-adevăr, era teribilă. Ce femeie! Şi cinstită, ştiţi? În ciuda tuturor zvonurilor şi bârfelor care circulau…
— De pildă, că Julián nu era fiul legitim al domnului Fortuny?
— Dar dumneavoastră de unde aţi auzit aşa ceva?
— Cum v-am spus, fac parte din familie. Totul se ştie.
— Din toate astea nu s-a dovedit niciodată nimic.
