Şi e limpede de partea cui ai ales să fii dumneata. A ălora care pierd, de dobitoci ce sunt.

— Am să vă rog să plecaţi.

Se îndreptă spre ieşire, târându-şi râsul şuierat.

— O să ne mai vedem. Şi spune-i prietenului dumitale că

inspectorul Fumero stă cu ochii pe el şi că-i transmite multe salutări.

Vizita nefastului inspector şi ecoul cuvintelor lui îmi incendiară după-amiaza. După cincisprezece minute de

alergat încoace şi-ncolo dinapoia tejghelei, cu maţele înnodate, m-am hotărât să închid librăria înainte de ora cuvenită şi să ies în stradă ca să umblu la întâmplare. Nu-mi puteam scoate din minte insinuările şi ameninţările ucenicului de parlagiu. Mă întrebam dacă trebuia să-i alertez pe tata şi pe Fermín în legătură cu vizita aceea, însă am presupus că tocmai asta fusese intenţia lui Fumero, să

semene îndoiala, neliniştea, frica şi nesiguranţa în rândul nostru. Am hotărât să nu-i fac jocul. Pe de altă parte, insinuările cu privire la trecutul lui Fermín mă alarmau. M-am ruşinat de mine însumi când mi-am dat seama că, o clipă, am dat crezare spuselor poliţaiului. După ce m-am gândit mai bine, am hotărât să închid episodul într-un ungher al memoriei şi să-i ignor implicaţiile. La întoarcerea spre casă, am trecut pe dinaintea ceasornicăriei din cartier.

Don Federico m-a salutat de la tejghea, făcându-mi semn să

intru în prăvălie. Ceasornicarul era un personaj afabil şi zâmbitor, care nu uita niciodată să te felicite cu ocazia unei sărbători şi la care puteai apela oricând ca să rezolvi o dandana, cu încredinţarea că el avea să găsească soluţia. N-am putut să nu simt un fior când am auzit că se afla pe lista neagră a inspectorului Fumero şi m-am întrebat dacă trebuia să-l înştiinţez, deşi nu-mi imaginam cum, fără a mă

amesteca în chestiuni care nu mă priveau. Mai confuz ca niciodată, am intrat în ceasornicărie şi i-am zâmbit.

— Cum îţi merge, Daniel? Ai o faţă…

— O zi proastă, am zis eu. Cum îţi mai merg treburile, don Federico?

— Ca pe roate. Ceasurile sunt din ce în ce mai prost făcute şi mă satur de-atâta muncă. Dacă lucrurile merg tot aşa, va trebui să-mi iau un ajutor. Amicul tău, inventatorul, n-ar fi interesat? Sigur are mână bună pentru aşa ceva.

Nu mi-a venit prea greu să-mi imaginez ce-ar fi gândit tatăl lui Tomas Aguilar despre perspectiva ca fiul său să accepte o slujbă în prăvălia lui don Federico, poponarul oficial al cartierului.

— Am să-l întreb.

— Fireşte, Daniel. Am pe-aici deşteptătorul adus de tatăl

tău acum două săptămâni. Nu ştiu ce i-a făcut, dar mai bine şi-ar cumpăra unul nou decât să-l repare.

Mi-am amintit cum uneori, în nopţile de vară înăbuşitoare, tatei i se năzărea să iasă să doarmă pe balcon.

— I-a căzut în stradă, am zis eu.

— Mă gândeam eu. Zi-i să-mi spună ce vrea. Eu îi pot obţine un Radiant la un preţ foarte bun. Dacă vrei, uite, îl poţi lua cu tine ca să-l încerce. Dacă-i place, o să mi-l plătească. Dacă nu, mi-l aduci înapoi.

— Mulţumesc mult, don Federico.

Ceasornicarul se apucă să împacheteze hârbul în chestiune.

— Înaltă tehnologie, zise el, satisfăcut. Fireşte, m-a încântat cartea pe care mi-a vândut-o deunăzi Fermín. Una de Graham Greene. Fermín ăsta e-un fişier prima-ntâi.

Am încuviinţat.

— Da, e tare bun.

— Mi-am dat seama că n-are ceas. Spune-i să treacă pe-aici şi aranjăm.

— Aşa voi face. Mulţumesc, don Federico.

Când îmi dădu deşteptătorul, ceasornicarul mă privi lung şi îşi arcui sprâncenele.

— Sigur nu s-a întâmplat nimic, Daniel? A fost numai o zi proastă?

Am dat din nou din cap, zâmbind.

— Nu s-a întâmplat nimic, don Federico. Aveţi grijă de dumneavoastră.

— Şi tu la fel, Daniel.

Când am ajuns acasă, l-am găsit pe tata adormit pe sofa, cu ziarul pe piept. Am lăsat deşteptătorul pe masă, cu un bilet pe care scria: „Din partea lui don Federico: aruncă-l pe cel vechi‖, şi m-am prelins pe furiş spre camera mea. M-am întins pe pat în semiîntuneric şi am adormit gândindu-mă la inspector, la Fermín şi la ceasornicar. Când m-am deşteptat, era ora două noaptea. M-am dus pe hol şi am văzut că tata se retrăsese în camera lui cu deşteptătorul cel nou.

Apartamentul era cufundat în beznă, iar lumea îmi părea un loc mai obscur şi mai sinistru decât îl văzusem cu o noapte

în urmă. Am înţeles că, în fond, nu ajunsesem niciodată să

cred că inspectorul Fumero ar fi fost real. Acum aveam impresia că era un individ oarecare. M-am dus în bucătărie şi mi-am turnat un pahar cu lapte rece. M-am întrebat dacă

Fermín era în siguranţă la pensiunea lui.

Întorcându-mă în camera mea, m-am străduit să-mi alung din minte imaginea poliţaiului. Am încercat să aţipesc la loc, însă am priceput că pierdusem trenul. Am aprins lumina şi am început să examinez plicul adresat lui Julián Carax pe care i-l sustrăsesem donei Aurora în dimineaţa aceea şi pe care îl aveam în buzunarul jachetei. L-am aşezat pe masa de scris, sub fasciculul veiozei. Era un plic pergamentos, cu margini zimţate ce băteau în gălbui, cleios la pipăit. Ştampila poştei, ştearsă ca vai de ea, avea data 18 octombrie 1919.

Sigiliul de ceară se desprinsese, probabil graţie bunelor oficii ale donei Aurora. În locul lui rămăsese o pată roşcată, ca o atingere de ruj ce săruta chenarul, pe care se putea citi adresa expeditorului:

Penelope Aldaya

Bulevardul Tibidabo, 32, Barcelona

Am deschis plicul şi am scos scrisoarea, o foaie de culoare ocru, îndoită ferm la jumătate. Un scris cu cerneală albastră

aluneca într-o nervozitate impetuoasă, pălind treptat şi recăpătându-şi intensitatea la fiecare câteva cuvinte. Totul pe acea filă vorbea despre vremuri apuse: firul scrisului dependent de călimară, cuvintele zgâriate pe hârtia groasă de vârful peniţei, atingerea rugoasă a hârtiei. Am netezit epistola pe tejghea şi am citit-o, aproape pe nerăsuflate.

Dragă Julián,

Azi-dimineaţă am aflat de la Jorge că, într-adevăr, ai părăsitBarcelona şi te-ai dus să-ţi întâlneşti visurile. Dintotdeauna m-am temut că aceste visuri nu-ţi vor îngădui să-mi aparţiivreodată, mie ori altcuiva. Mi-ar fi plăcut să te văd pentruultima oară, să te privesc în ochi şi să-ţi spun lucruri pe care

nu i le pot rosti unei scrisori. Nimic n-a ieşit aşa cumplănuiserăm noi. Te cunosc prea bine şi ştiu că n-ai să-mi scrii,că nici măcar n-ai să-mi trimiţi adresa ta, că vei vrea să fii altom. Ştiu că ai să mă urăşti pentru că nu am fost acolo, aşacum ţi-am promis. Că ai să crezi că nu m-am ţinut de cuvânt.

Că n-am avut curaj.

De atâtea ori mi te-am imaginat, singur în trenul acela,convins că te-am trădat. De mai multe ori am încercat să tegăsesc prin Miquel, însă el mi-a spus că nu mai vrei să ştii demine. Ce minciuni ţi-au zis, Julián? Ce ţi-au spus despre mine?

De ce i-ai crezut?