— Atunci uite, ţi-o spun în succintă esenţă: asta nu are faţă să se mărite cu soldăţelul.

— A, nu? Şi de ce anume avea faţă, ia să vedem?

Fermín se apropie de mine cu un zâmbet confidenţial.

— De boală, zise el, înălţându-şi sprâncenele cu un aer misterios. Şi ia seama că spun asta ca un compliment.

Ca întotdeauna, Fermín avea perfectă dreptate. Învins, am optat pentru a trimite mingea în terenul lui.

— Vorbind de boală, povesteşte-mi de Bernarda. S-a lăsat cu sărutări, au ba?

— Nu mă jigni, Daniel. Îţi amintesc că stai de vorbă cu un profesionist al seducţiei, iar chestia cu sărutul e pentru amatori şi diletanţi în papuci. Femeia adevărată o câştigi încetul cu încetul. Totul e o chestiune de psihologie, ca într-o tactică adecvată în luptele de tauri.

— Altfel spus, te-a trimis la plimbare.

— Pe Fermín Romero de Torres nu-l trimite la plimbare nici Sfântul Roque. Ceea ce se-ntâmplă e că bărbatul, întorcându-ne la Freud şi exprimându-ne metaforic, se încălzeşte ca un bec: se încinge cât ai zice peşte şi se răceşte la loc pe dată. Muierea, însă, iar asta e ştiinţă pură, se încălzeşte ca un fier de călcat, mă-nţelegi dumneata? Încetul cu încetul, la foc mic, ca o tocană bună. Dar, ce-i drept e drept, când a prins a se-ncălzi, nimeni n-o mai poate opri. Ca furnalele înalte din Viscaya.

Am cântărit teoriile termodinamice ale lui Fermín.

— Prin urmare, asta faci şi dumneata cu Bernarda? l-am întrebat. Pui flerul de călcat la încălzit?

Fermín îmi făcu din ochi.

— Femeia asta e un vulcan în pragul erupţiei, cu un libidou de magmă încinsă şi cu o inimă de sfântă, a zis el, lingându-se pe buze. Pentru a stabili o comparaţie veridică, îmi aminteşte de mulătriţa mea din Havana, care era o bisericoasă foarte evlavioasă. Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, şi cu un sărut cast pe obraz m-am mulţumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, ştii? Tot ce-i bun se lasă aşteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei şi ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilităţi care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândeşti ca ea, iar primul lucru e să-i câştigi sufletul.

Restul, dulcele înveliş molcuţ care te face să-ţi pierzi minţile şi virtutea, vine pe deasupra.

I-am aplaudat discursul cu solemnitate.

— Fermín, dumneata eşti un poet.

— Nu, eu sunt cu Ortega şi sunt un pragmatic, pentru că

poezia minte, deşi într-un fel frumos, iar ceea ce spun eu e

mai adevărat decât pâinea cu pătlăgele. Cum spunea maestrul, arată-mi un donjuan şi-am să-ţi arăt un bombonel mascat. Pe mine mă caracterizează permanenţa, perenitatea.

Te iau drept martor că eu din Bernarda am să fac o femeie, dacă nu onorabilă, ceea ce deja este, cel puţin fericită.

I-am zâmbit, încuviinţând. Entuziasmul lui era contagios, iar metrica sa – invincibilă.

— Să ai mare grijă de ea, Fermín. Fiindcă Bernarda e prea bună la inimă şi a luat deja prea multe plase.

— Crezi cumva că nu-mi dau seama? Haide, că-i stă scris în frunte ca pe-o poliţă de-a patronatului văduvelor de război. Îţi spun eu, care în materie de încasat porcării am o mare experienţă: pe femeia asta o umplu de noroc, chiar de-ar fi să fie ultimul lucru pe care-o să-l fac pe lumea asta.

— Pe cuvântul dumitale?

Mi-a întins mâna cu un aplomb templier. I-am strâns-o.

— Pe cuvântul lui Fermín Romero de Torres.

Am avut o după-amiază domoală la prăvălie, cu numai vreo doi curioşi. Dată fiind situaţia, i-am sugerat lui Fermín să-şi ia liber restul după-amiezii.

— Hai, te duci s-o cauţi pe Bernarda şi-o duci la un cinematograf sau să vă uitaţi la vitrine pe strada Puertaferrisa, la braţ, că pe ea asta o încântă.

Fermín se grăbi să-mi dea ascultare şi dădu fuga să se dichisească în spate, unde avea mereu pregătite nişte haine de schimb impecabile şi tot soiul de colonii şi de pomade într-o trusă care ar fi făcut-o să îngălbenească de invidie şi pe dona Concha Piquer. Când a ieşit, părea un june prim dintr-un film, însă cu treizeci de kilograme mai puţin. Purta un costum care fusese al tatei şi o pălărie de fetru cu vreo două numere mai mare, problemă pe care o soluţiona strecurând cocoloaşe din hârtie de ziar sub calotă.

— Aşa da, Fermín. Înainte să pleci… Aş vrea să-ţi cer o favoare.

— E ca şi făcut. Dumneata porunceşte, căci eu mă aflu aici spre a mă supune.

— Vreau să te rog să rămână între noi, da? Tatei, nicio

vorbă.

Zâmbi cu gura până la urechi.

— Ah, ştrengarule. Are ceva de-a face cu fata cea fermecătoare, nu-i aşa?

— Nu. E o chestiune de investigaţie şi de intrigă. Din domeniul dumitale, nu-i aşa?

— Ei bine, mă pricep şi eu niţeluş la fete. Ţi-o spun dacă

cumva, într-o bună zi, o să ai nevoie de o consultaţie tehnică, ştii cum e. Cu toată încrederea, în de-alde astea sunt ca şi doctor. Să lăsăm prostiile.

— Am să ţin seama. Acum, ce mi-ar trebui să ştiu e cui aparţine o căsuţă poştală de la oficiul de pe Via Layetana.

Numărul 2321. Şi, dacă se poate, cine ridică poşta de -acolo.

Crezi dumneata că ai putea să-mi arunci un colac de salvare?

Fermín îşi notă numărul deasupra gleznei, sub şosetă, cu pixul.

— E arhicunoscut: mie nu-mi rezistă niciun organism oficial. Dă-mi câteva zile şi-am să-ţi ofer o informare completă.

— Ne-am înţeles să nu-i spui tatei nicio vorbă, nu-i aşa?

— Fii fără grijă. Pleacă de la ideea că sunt sfinxul lui Keops.

— Mulţumesc. Şi-acum, haide, du-te şi te distrează cum trebuie.

L-am salutat milităreşte la despărţire şi l-am văzut plecând ţanţoş ca un cocoş pe drumul spre coteţul cu găini. Nu trecuseră nici cinci minute de când Fermín plecase, când am auzit clopoţelul de la intrare şi mi-am ridicat privirea de pe coloanele de cifre şi de ştersături. Tocmai intrase un individ îmbrăcat într-o gabardină cenuşie, cu o pălărie de fetru pe cap. Avea o mustaţă ca trasată cu pensula şi nişte ochi albaştri sticloşi. Etala un zâmbet de vânzător, fals şi forţat.

Mi-a părut rău că Fermín nu era de faţă, fiindcă el nu stătea prea mult la taclale pentru a se descotorosi de vânzătorii de camfor şi de nătărăii care, din când în când, se mai strecurau în librărie. Vizitatorul îmi oferi zâmbetul său unsuros şi fals, luând la întâmplare un volum dintr-un teanc

de lângă intrare, ce-şi aştepta rândul la ordonat şi evaluat.

Totul în el trăda dispreţ pentru ceea ce vedea. N-ai să-mi vinzi matale mie nici pe dracu’, mi-am zis în sinea mea.