tu mă laşi să încerc acum, când ştii ce puţine parale fac. Şi greşeşti şi în privinţa Barcelonei, fiindcă, deşi ai impresia că
ai văzut-o, eu îţi garantez că nu-i aşa şi, dacă mă laşi, am să
ţi-o dovedesc.
Am văzut cum zâmbetul i se lumina şi o lacrimă înceată, de tăcere, îi aluneca pe obraz.
— Bine-ar fi să spui adevărul, zise ea. Fiindcă, dacă nu-i aşa, am să-i spun lui frate-meu şi are să-ţi smulgă capul ca pe-un dop.
I-am întins mâna.
— Mi se pare corect. Prieteni?
Mi-a oferit-o pe a ei.
— La ce oră ieşi de la şcoală vineri? am întrebat.
Şovăi o clipă.
— La cinci.
— Am să te aştept în curtea interioară la cinci fix şi, înainte să se lase noaptea, am să-ţi dovedesc că există în Barcelona ceva ce încă n-ai văzut şi că nu te poţi duce la El Ferrol cu idiotul ăla pe care nu pot crede că-l iubeşti, fiindcă, dacă faci asta, oraşul are să te urmărească şi ai să mori în chinuri.
— Pari foarte sigur pe tine, Daniel.
Eu, care niciodată nu eram sigur nici de ora exactă, am încuviinţat, cu convingerea ignorantului. Am rămas locului, uitându-mă cum se îndepărta prin acea galerie infinită, până
când silueta i se topi în penumbră şi am început să mă
întreb ce făcusem.
15
Magazinul de pălării Fortuny, sau ce mai rămăsese din el, zăcea la parterul unui edificiu îngust, înnegrit de funingine şi cu un aspect mizerabil, în Ronda de San Antonio, lângă piaţa Goya. Încă se mai zăreau literele imprimate pe geamurile soioase şi un afiş în formă de gambetă încă mai flutura pe faţadă, promiţând croieli după măsură şi ultimele noutăţi de la Paris. Uşa era încuiată cu un lacăt ce părea să fi rămas acolo de cel puţin zece ani. Mi-am lipit fruntea de geam, încercând să pătrund cu privirea în interiorul întunecat.
— Dacă aţi venit pentru chirie, aţi ajuns prea târziu, spuse un glas în spatele meu. Administratorul proprietăţii a plecat.
Femeia care îmi vorbea avea vreo şaizeci de ani şi era echipată în uniforma naţională a văduvei evlavioase. O
pereche de bigudiuri se iţeau de sub un batic roz care îi acoperea părul, iar papucii se asortau cu nişte ciorapi trei sferturi de culoare bej. Am considerat de la sine înţeles că era portăreasa imobilului.
— Prăvălia e de închiriat? am întrebat.
— Nu pentru asta aţi venit?
— În principiu nu, dar nu se ştie niciodată, poate că mă
interesează.
Portăreasa se încruntă, cumpănind dacă să mă
catalogheze drept un beţiv pe care l-a prins dimineaţa sau să-mi acorde privilegiul îndoielii. Am adoptat cel mai îngeresc surâs.
— E de mult închisă prăvălia?
— De cel puţin doişpe ani, de când a murit bătrânul.
— Domnul Fortuny? Îl cunoşteaţi?
— De pazeşopt de ani stau pe scara asta, băiete.
— Atunci, poate că l-aţi cunoscut şi pe fiul domnului Fortuny.
— Julián? Păi, sigur.
Am scos din buzunar fotografia arsă şi i-am arătat-o.
— Credeţi că-mi puteţi spune dacă tânărul care apare în fotografie e Julián Carax?
Portăreasa mă privi cu oarecare neîncredere. Luă fotografia şi îşi aţinti privirea asupra ei.
— Îl recunoaşteţi?
— Carax era numele de fată al maică-sii, nuanţă
portăreasa, cu o doză de reproş. Ăsta-i Julián, da. Mi-l amintesc foarte blonduţ, cu toate că în poza asta parcă are părul mai închis la culoare.
— Mi-aţi putea spune cine e fata de lângă el?
