Acum ştiu că te-am pierdut, că am pierdut totul. Dar, chiar şiaşa, nu pot accepta să pleci pentru totdeauna şi să mă uiţifără să ştii că nu-ţi port pică, eu ştiam de la bun început, ştiamcă o să te pierd, că niciodată nu aveai să vezi în mine ceea cevăzusem eu în tine. Vreau să ştii că te-am iubit din prima zi şică te iubesc în continuare, acum mai mult ca oricând, chiardacă ţie îţi pare rău.

Îţi scriu pe ascuns, fără ştirea nimănui. Jorge a jurat că aresă te omoare dacă va da cu ochii de tine. Nu-mi mai dau voiesă ies din casă şi nici să mă arăt la fereastră. Nu cred că mă

vor ierta vreodată. Cineva de încredere mi-a promis că îţi vatrimite scrisoarea asta. Nu-i pomenesc numele, ca să nu-limplic şi pe el. Nu ştiu dacă aceste cuvinte ale mele vor ajungepână la tine. Însă, dacă va fi aşa şi dacă te vei hotărî să teîntorci după mine, aici vei găsi modul de a o face. În timp ce îţiscriu, mi te imaginez în trenul acela, împovărat de visuri şi cusufletul sfâşiat de trădare, fugind de noi toţi şi de tine însuţi.

Sunt atâtea lucruri pe care nu ţi le pot spune, Julián. Lucruripe care noi nu le-am ştiut şi pe care e mai bine să nu le afliniciodată.

Nu-mi doresc nimic altceva pe lume decât ca tu să fii fericit,Julián, ca toate aspiraţiile tale să se adeverească şi ca, într-obună zi, deşi cu timpul mă vei uita, să înţelegi cât de mult te-am iubit.

A ta pentru totdeauna,

Penelope

17

Cuvintele Penelopei Aldaya, citite şi recitite în acea noapte până când le-am învăţat pe de rost, au şters dintr-o dată

gustul amar cu care rămăsesem după vizita inspectorului Fumero. După ce mi-am petrecut noaptea veghind, cufundat în acea scrisoare şi în glasul pe care îl intuiam în ea, am ieşit din casă o dată cu ivirea zorilor. M-am îmbrăcat fără să fac zgomot şi i-am lăsat tatei un bilet pe comoda din vestibul, spunându-i că aveam de făcut câteva comisioane şi că urma să mă întorc la librărie până la ora nouă şi jumătate. Când am ieşit în prag, străzile încă zăceau ascunse sub mantia albăstrie ce plutea peste umbre şi peste băltoacele pe care burniţa le semănase pe timpul nopţii. Mi-am încheiat scurta până la gât şi m-am îndreptat cu paşi repezi către piaţa Cataluna. Scările metroului exhalau o pânză de abur călduţ

care ardea într-o lumină arămie. De la un ghişeu al căilor ferate catalane am cumpărat un bilet de clasa a treia până la staţia Tibidabo. Am făcut drumul într-un vagon populat cu ordonanţe, servitoare şi zilieri care duceau cu ei sandvişuri de mărimea unor cărămizi, învelite în foi de ziar. M-am refugiat în bezna tunelurilor şi mi-am rezemat capul de fereastră, mijindu-mi ochii în timp ce trenul străbătea măruntaiele oraşului, până la poalele muntelui Tibidabo.

Când am urcat din nou în stradă, mi s-a părut că

redescopeream o altă Barcelonă. Se crăpa de ziuă şi un firicel de purpură sfâşia norii şi se presăra pe faţadele micilor palate şi ale marilor case senioriale care flancau bulevardul Tibidabo. Tramvaiul albastru se târa alene prin semiîntuneric. Am alergat după el şi-am izbutit să mă caţăr pe platforma din spate, sub privirile severe ale controlorului.

Cabina de lemn era aproape goală. Doi călugări şi o doamnă

în doliu, cu pielea cenuşie, se legănau adormiţi în acel du-te-vino al caleştii cu cai nevăzuţi.

— Merg numai până la numărul treizeci şi doi, i-am spus controlorului, oferindu-i zâmbetul meu cel mai frumos.

— E la fel ca până la Finisterre, mi-a replicat acesta

indiferent. Aici au plătit bilet până şi soldaţii lui Cristos. Ori banul îl daţi, ori pe jos umblaţi. Iar lozinca e gratis.

Duetul de călugări, care purtau sandale şi o rasă din pânză de sac maronie, de austeritate franciscană, confirmă, scoţând la iveală două bilete roz drept dovadă.

— Păi, atunci cobor, am zis eu. Fiindcă n-am mărunţi.

— Cum doriţi. Dar aşteptaţi până la staţia următoare, că

eu nu vreau accidente.

Tramvaiul urca aproape în ritmul unei plimbări, mângâind umbra şirului de arbori şi iscodind peste zidurile şi grădinile unor locuinţe asemenea unor castele, pe care eu mi le închipuiam populate cu statui, fântâni, grajduri şi capele secrete. M-am aciuat pe o latură a platformei şi am desluşit silueta turnului de la „El Frare Blanc― decupându-se printre copaci. Apropiindu-se de colţul cu Român Macaya, tramvaiul îşi încetini mersul până când se opri aproape cu totul.

Conductorul sună din clopoţel, iar controlorul îmi aruncă o privire de cenzură.

— Hai, domnu’ isteţ. Grăbiţi-vă, că numărul treizeci şi doi aici e.

Am coborât şi am ascultat huruitul tramvaiului albastru care se pierdea în ceaţă. Reşedinţa familiei Aldaya era peste drum. O poartă mare din fier forjat acoperită de iederă şi de frunze uscate o păzea. Profilată printre bare, se întrezărea o portiţă închisă zdravăn. Deasupra zăbrelelor, în prelungirea unor şerpi de fier negru, stătea numărul 32. Am încercat să

iscodesc interiorul proprietăţii de acolo, însă abia dacă se zăreau muchiile şi arcele unui turn mare şi întunecat. O dâră

de rugină sângera din orificiul încuietorii de la portiţă. Am îngenuncheat şi am încercat să obţin o panoramă a curţii interioare din acel loc. Se întrezăreau o pleată de buruieni şi conturul a ceea ce mi s-a părut a fi o fântână sau un heleşteu din care se ridica o mână întinsă, arătând către cer.

După câteva clipe, am priceput că era vorba de o mână din piatră şi că mai existau şi alte membre şi siluete, pe care nu izbuteam să le disting, scufundate în fântână. Mai încolo, printre vălurile de bălării, se zărea o scară din marmură

crăpată, acoperită de moloz şi de frunze uscate. Norocul şi

gloria familiei Aldaya îşi schimbaseră de mult adresa. Locul acela era un mormânt.

M-am retras câţiva paşi, făcând colţul ca să arunc o privire către aripa dinspre sud a casei. De acolo se putea obţine o panoramă mai clară a unuia din turnurile micului palat. În clipa aceea, am remarcat cu coada ochiului silueta unui individ cu un aer famelic, împodobit cu un halat albastru, care vântura un măturoi, martirizând frunzele uscate de pe trotuar. Mă privea cu oarecare suspiciune, şi am presupus că

era portarul vreuneia din proprietăţile învecinate. I-am zâmbit aşa cum numai cine şi-a petrecut multe ceasuri îndărătul unei tejghele ştie s-o facă.

— Bună ziua, am intonat eu cordial. Nu ştiţi, casa familiei Aldaya e închisă de mult?

M-a privit de parcă l-aş fi întrebat despre cvadratura cercului. Omuleţul îşi duse la bărbie două degete îngălbenite care te făceau să presupui că avea o slăbiciune pentru ţigările Celtas fără filtru. Am regretat că nu aveam la mine o cutiuţă de tutun, ca să mă vâr pe sub pielea lui. Am scotocit prin buzunarele scurtei, căutând ceva bun de oferit.

— Cel puţin douăzeci-douăşcinci de ani, şi să tot fie mulţi înainte, zise portarul pe tonul plat şi docil al celor condamnaţi să slujească sub bătaie.

— Dumneavoastră sunteţi aici de mult?

Omuleţul încuviinţă.

— Sluga ’mneavoastră, sunt angajat aici, la familia Miravell, din ’20.

— Aveţi cumva idee ce s-a ales de familia Aldaya?

— Păi, probabil că ştiţi dumneavoastră că au pierdut mult când cu Republica, zise el. Cine seamănă vrajbă… Eu, puţinul care-l ştiu e ce-am auzit în casă la domnii Miravell, care înainte erau prieteni de familie. Cred că băiatul cel mare, Jorge, a plecat în străinătate, în Argentina. Se vede că

aveau fabrici acolo. Oameni cu bani mulţi. Ăştia cad mereu în picioare. N-aveţi cumva, din întâmplare, un chiştoc?

— Regret, dar vă pot oferi o bomboană Sugus de lămâie, care s-a dovedit că are tot atâta nicotină cât un trabuc Montecristo şi, în plus, o grămadă de vitamine.

Portarul se încruntă cu oarecare neîncredere, însă acceptă.

I-am întins Sugus-ul de lămâie pe care mi-l dăduse Fermín în urmă cu o eternitate şi pe care îl descoperisem în căptuşeala buzunarului. Am sperat să nu se fi stricat.

— E bună, aprecie portarul, sugând bomboana ca de cauciuc.

— Tocmai mestecaţi mândria industriei cofetăreşti naţionale. Generalissimul le înghite ca pe migdale. Şi spuneţi-mi, aţi auzit vreodată pomenindu-se de fata familiei Aldaya, Penelope?

Portarul se sprijini în măturoi precum Gânditorul erect al lui Rodin.

— Mi se pare că vă înşelaţi. În familia Aldaya nu era nicio fată. Toţi copiii erau băieţi.

— Sunteţi sigur? Am aflat că, prin 1919, în casa asta locuia o tânără pe nume Penelope Aldaya, care probabil că