— Litere?
— Tata e de părere că ştiinţele nu sunt pentru sexul slab.
— Mda. Prea multe cifre.
— Nu-mi pasă, fiindcă ce-mi place mie e să citesc şi, în plus, aici întâlneşti oameni interesanţi.
— Ca profesorul Velazquez?
Bea zâmbi strâmb.
— Oi fi eu în primul an, dar ştiu destule ca să-i deosebesc cât de colo, Daniel. Mai ales pe cei din categoria lui.
M-am întrebat în ce categorie m-ar fi plasat pe mine.
— Şi-apoi, profesorul Velazquez e prieten cu tata. Sunt amândoi în Consiliul asociaţiei pentru ocrotirea şi propăşirea zarzuelei şi a operei spaniole.
Am adoptat o expresie ca şi cum aş fi fost foarte impresionat.
— Şi ce mai face logodnicul tău, sublocotenentul Casco Buendia?
Zâmbetul pieri.
— Pablo vine în permisie peste trei săptămâni.
— Probabil că te bucuri.
— Mult. E-un băiat minunat, cu toate că îmi închipui eu cam ce părere ai despre el.
Mă îndoiesc, am zis în sinea mea. Bea mă observa, uşor încordată. Mă pregăteam să schimb subiectul, dar limba mi-o luă pe dinainte.
— Tomas spune că o să vă căsătoriţi şi că vă duceţi să
locuiţi la El Ferrol.
Încuviinţă fără să clipească.
— Când Pablo o să termine serviciul militar.
— Trebuie că eşti nerăbdătoare, am zis, simţind plăcerea ticăloşiei în propriul meu glas, un glas obraznic care nu ştiu de unde venea.
— Adevărul e că nu-mi pasă. Familia lui are proprietăţi acolo, două şantiere navale, iar Pablo are să conducă unul. E
foarte talentat ca lider.
— Se vede.
Zâmbetul Beei deveni mai apăsat.
— Şi apoi, Barcelona am tot văzut-o, atâţia ani…
I-am văzut privirea vlăguită, tristă.
— Am înţeles că El Ferrol e un oraş fascinant. Plin de viaţă. Iar fructele de mare se spune că-s ceva de vis, mai ales crustaceele.
Bea oftă, clătinând din cap. Mi se păru că voia să plângă
de mânie, însă era prea mândră. Râse liniştită.
— Zece ani, şi tot nu ţi-a pierit pofta să mă jigneşti, nu-i aşa, Daniel? Ei bine, hai, descarcă-te cum îţi vine mai bine. E
vina mea, fiindcă am crezut că, în cele din urmă, puteam să
fim prieteni ori să ne prefacem că suntem, dar bănui că nu valorez cât frate-meu. Iartă-mă că te-am făcut să-ţi pierzi vremea.
Se întoarse şi o zbughi pe coridorul ce ducea spre bibliotecă. Am văzut-o îndepărtându-se pe pardoseala în alb şi negru, umbra ei sfâşiind perdelele de lumină ce cădeau dinspre geamuri.
— Bea, aşteaptă.
Am blestemat poza pe care o luasem şi am început să alerg
după ea. Am oprit-o la jumătatea coridorului, înşfăcând-o de braţ. Mi-a aruncat o privire care ardea.
— Iartă-mă. Dar te înşeli: vina nu-i a ta, ci a mea. Eu nu valorez nici cât frate-tău, nici cât tine. Iar dacă te-am jignit, e din invidie faţă de imbecilul ăla de logodnic al tău şi din ciudă când mă gândesc că o fată ca tine s-ar duce la El Ferrol sau în Congo, după dânsul.
— Daniel…
— Greşeşti în privinţa mea, fiindcă putem fi prieteni, dacă
