Descoperise biblioteca de pe strada Carmen şi folosea oricerăgaz pe care taică-său i-l acorda la magazin pentru a da fugala sanctuarul cărţilor şi a devora tomuri întregi de romane, depoezie şi de istorie. Cu o zi înainte să împlinească treisprezeceani, anunţă că voia să i se spună Robert Louis Stevenson,după toate aparenţele un străin. Pălărierul îl anunţă că foartecu greu avea să ajungă cioplitor în piatră. Avu atuncicertitudinea că fiul său era, pur şi simplu, nerod.
Adesea, neizbutind să adoarmă, Antoni Fortuny se totrăsucea în pat de mânie şi de frustrare. În adâncul inimii, îliubea pe băiatul acela, îşi spunea el. Şi, cu toate că nu merita,o iubea şi pe femeiuşcă aia care îl trădase încă din prima zi. Iiiubea din tot sufletul, însă în felul lui, care era cel corect. Seruga lui Dumnezeu doar să-i arate cum puteau fi fericiţi tustrei,de preferinţă tot în felul lui. Îl implora pe Domnul să-i trimită
un semn, o şoaptă, o firimitură din prezenţa lui. Dumnezeu, îninfinita sa înţelepciune şi, poate, plictisit de avalanşa de petiţiiale atâtor suflete chinuite, nu-i răspundea. În timp ce AntoniFortuny se topea în remuşcări şi supărare, Sophie, de cealaltă
parte a zidului, se stingea încetişor, văzându-şi viaţanaufragiind într-o boare de înşelăciuni, de delăsare, devinovăţie. Nu-l iubea pe bărbatul pe care îl slujea, dar simţeacă îi aparţine, iar posibilitatea de a-l părăsi şi de a-şi ducecopilul altundeva i se părea de neconceput. Şi-l amintea cuamărăciune pe adevăratul tată al lui Julián şi, cu timpul, sedeprinse să-l urască şi să deteste tot ce reprezenta el, ceea ceera de fapt tot ce îşi dorea ea. În lipsă de conversaţii, cuplulîncepu să schimbe strigăte. Ocări şi învinuiri tăioase zburauprin apartament ca nişte cuţite, ciuruind pe oricine cuteza să
se interpună pe traiectorie, îndeobşte pe Julián. Mai târziu,pălărierul nu-şi mai amintea niciodată exact de ce îşi bătusenevasta. Îşi amintea doar focul şi ruşinea. Se jura atunci că nuse va mai întâmpla niciodată şi că, dacă era necesar, se vapreda autorităţilor, spre a fi deferit unui tribunal.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, Antoni Fortuny avea certitudineacă putea deveni un om mai bun decât fusese propriul său tată.
Dar, mai devreme sau mai târziu, pumnii săi întâlneau din noucarnea moale a Sophiei şi, cu timpul, Fortuny simţi că, dacă nuo putea poseda în calitate de soţ, avea s-o facă în calitate decălău. În felul acesta, pe nesimţite, soţii Fortuny lăsară anii să
treacă, înăbuşindu-şi inimile şi sufletele, până în clipa când,de atâta tăcere, uitară cuvintele care le-ar fi putut exprimaadevăratele sentimente şi se preschimbară în nişte străini celocuiau sub acelaşi acoperiş, unul dintre multele acoperişuriale oraşului infinit.
Era trecut de două şi jumătate când m-am întors la librărie. Când am intrat, Fermín mi-a aruncat o privire sarcastică din înaltul unei scăriţe, unde dădea lustru unei colecţii de Episoade naţionale ale ilustrului don Benito.
— Ce noroc să te vedem! Deja mi te credeam făcând Americile, Daniel.
— M-am luat cu vorba pe drum. Tata?
— Cum dumneata nu mai ajungeai, s-a dus el să facă
restul predărilor. M-a însărcinat să-ţi spun că în seara asta merge la Tiana ca să preţăluiască biblioteca privată a unei văduve. Tatăl dumitale e un mare făţarnic. A zis să nu-l
aştepţi şi să închizi.
— Era supărat?
Fermín tăgădui, coborând de pe scară cu o agilitate pisicească.
— Haida-de. Doar tatăl dumitale e-un sfânt. În plus, era foarte bucuros să ştie că ţi-ai tras iubită.
— Ce?
Fermín mi-a făcut cu ochiul, lingându-se pe buze.
— Ce hoţoman mai eşti, auzi, să nu sufli o vorbuliţă. Şi ce fetiţă, auziţi, de să blocheze traficul. Aşa de distinsă, măiculiţă doamne. Se cunoaşte că a mers la colegii bune, deşi avea un defect la privire… Uite, dacă n-aş avea inima prizonieră cu Bernarda, fiindcă încă n-am apucat să-ţi povestesc despre cina noastră… Scântei săreau, auzi, scântei, de părea că-i noaptea de Sfântul Ion…
— Fermín, i-am retezat-o eu. Despre ce dracu’ îmi tot vorbeşti?
— Despre iubita dumitale.
— Eu n-am nicio iubită, Fermín.
— Ei bine, acuma voi tinerii numiţi asta altcumva,
„guirlifrend― sau…
— Fermín, rebobinează. Ce tot spui?
Fermín Romero de Torres mă privi deconcertat, alipindu-şi degetele de la o mână şi gesticulând în maniera siciliană.
— Să vedem. În după-amiaza asta, să tot fi fost acum o oră, o oră şi jumătate, o domnişoară ochioasă foc a trecut pe-aici şi-a întrebat de dumneata. Tatăl dumitale şi cu mine eram aici de faţă şi pot să te asigur fără loc de îndoială că
fata nu părea nicidecum o stafie. Ţi-aş putea descrie până şi mirosul. De lavandă, însă mai dulce. Ca o gogoşică abia făcută.
— A spus gogoşica oare că-i iubita mea?
— Aşa, cuvânt cu cuvânt, nu, dar a zâmbit cumva din colţul gurii, ştii şi dumneata, şi a zis că te aşteaptă vineri după-amiază. Noi n-am avut decât să socotim cât face doi şi cu doi.
— Bea… am murmurat eu.
— Ergo, există, remarcă Fermín, uşurat.
— Da, numai că nu-i iubita mea, am zis.
— Păi, nu ştiu ce mai aştepţi.
— E sora lui Tomas Aguilar.
— Prietenul dumitale, inventatorul?
Am încuviinţat.
— Cu atât mai mult. Nici de-ar fi nepoata papei, auzi; fiindcă-i bună de nu se mai poate. Eu, în locul dumitale, n-aş
lăsa să-mi scape ocazia.
— Bea are deja logodnic. Un sublocotenent care face serviciul militar.
Fermín suspină, iritat.
— Ah, armata, racilă şi redută tribală a corporatismului maimuţăresc. E şi mai bine, fiindcă astfel dumneata îi poţi pune coarne fără remuşcări.
— Delirezi, Fermín. Bea o să se mărite când sublocotenentul va termina serviciul.
Fermín îmi zâmbi, pişicher.
— Păi, să vedeţi cum stă treaba: mie îmi miroase că nu, că
asta nu se mărită.
— Ce ştii dumneata !
— Despre femei, ca şi despre alte treburi lumeşti, ştiu destul de mult faţă de dumneata. După cum ne învaţă Freud, femeia îşi doreşte contrariul a ceea ce gândeşte sau declară, ceea ce, dacă cercetăm cu atenţie, nu e atât de groaznic, fiindcă bărbatul, după cum ne învaţă Perogrullo, se supune, dimpotrivă, dictatului propriului aparat genital sau digestiv.
— Nu-mi trânti atâtea vorbe, Fermín, c-am înţeles încotro baţi. Dacă ai ceva de spus, sintetizează.
