— Asta fiindcă umblă buimac cât e ziulica de lungă, bombăni Velazquez. Eu, în locul vostru, aş chema poliţia.

Ăsta sigur are cazier. Şi cum îi mai miros picioarele, Dumnezeule Doamne, că o mulţime de rahaţi roşii umblă

slobozi încoace şi-ncolo, care nu se mai spală de când a căzut Republica.

Mă pregăteam să născocesc o scuză rezonabilă pentru a-l disculpa pe Fermín, când studenta care stătuse de vorbă cu profesorul Velazquez se întoarse, iar mie îmi căzu faţa brusc.

Am văzut-o zâmbindu-mi, iar urechile mi se aprinseră.

— Bună, Daniel, spuse Beatriz Aguilar.

Am salutat-o din cap, căci am rămas fără glas când m-am descoperit salivând, pe neştiute, după sora celui mai bun prieten al meu, Bea temerilor mele.

— Ah, dar voi vă cunoaşteţi deja? întrebă Velazquez

intrigat.

— Daniel e un vechi prieten de familie, explică Bea. Şi e singurul care a avut curajul să-mi spună o dată că sunt o ţoapă şi o încrezută.

Velazquez mă privi, uluit.

— Sunt zece ani de-atunci, am nuanţat eu. Şi n-am vorbit serios.

— Eu încă mai aştept să vă cereţi scuze.

Velazquez râse cu poftă şi îmi luă pachetul din mână.

— Mi se pare că sunt în plus, zise el deschizând pachetul.

Ha, grozav. Ascultă, Daniel, spune-i lui taică-tău că tot caut un volum cu titlul Matamoros: scrisori de tinereţe din Ceuta, de Francisco Franco Bahamonde, cu prefaţă şi note de Peman.

— E ca şi făcut. Vă dăm un răspuns în două săptămâni.

— Mă bizui pe cuvântul tău şi plec ca din puşcă, fiindcă

mă aşteaptă treizeci şi două de minţi în alb.

Profesorul Velazquez mi-a făcut cu ochiul şi a dispărut în interiorul aulei, lăsându-mă singur cu Bea. Nu ştiam încotro să mă uit.

— Ascultă, Bea, în privinţa insultei, într-adevăr…

— Vorbeam în băşcălie, Daniel. Acum ştiu că a fost o chestie de copii, iar Tomas te-a bumbăcit de-ajuns.

— Mă mai doare şi acum.

Bea îmi zâmbea, cu ceea ce îmi păreau a fi gânduri paşnice ori, cel puţin, de armistiţiu.

— Şi-apoi, aveai dreptate, sunt cam ţoapă şi uneori un pic încrezută, zise Bea. Nu prea îţi sunt pe plac, nu-i aşa, Daniel?

Întrebarea mă luă total prin surprindere, dezarmat şi speriat de cât de uşor poate dispărea antipatia faţă de un duşman atunci când acesta nu se mai poartă ca atare.

— Nu, nu-i adevărat.

— Tomas spune că, în realitate, nu eu sunt cea care nu-ţi place, ci pe tata nu-l poţi înghiţi şi mă pui pe mine să

plătesc, fiindcă nu îndrăzneşti să-l înfrunţi. Eu zic că nu e vina ta. Cu tata nimeni nu se pune.

Am pălit, însă după câteva clipe m-am pomenit zâmbind şi

încuviinţând.

— De unde rezultă că Tomas mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi.

— Să nu te miri. Frate-meu ştie prea bine în ce ape ne scăldăm cu toţii. Ce se întâmplă e că nu spune niciodată

nimic. Dacă însă într-o bună zi o să i se năzărească să

deschidă gura, au să se prăbuşească pereţii. El te preţuieşte mult, ştii?

Am ridicat din umeri, coborându-mi privirea.

— Vorbeşte mereu de tine, şi de taică-tău, şi de librărie, şi de prietenul acela care lucrează cu voi, despre care Tomas zice că e un geniu nedescoperit. Uneori pare să creadă că voi sunteţi mai curând familia lui adevărată decât aceea pe care o are acasă.

I-am întâlnit privirea, dură, deschisă, fără teamă. N-am ştiut ce să spun şi m-am mărginit să zâmbesc. Am simţit cum mă încolţeşte cu sinceritatea ei şi mi-am îndreptat ochii spre curtea interioară.

— Nu ştiam că înveţi aici.

— E primul meu an.

— Litere?

— Tata e de părere că ştiinţele nu sunt pentru sexul slab.

— Mda. Prea multe cifre.

— Nu-mi pasă, fiindcă ce-mi place mie e să citesc şi, în plus, aici întâlneşti oameni interesanţi.

— Ca profesorul Velazquez?

Bea zâmbi strâmb.

— Oi fi eu în primul an, dar ştiu destule ca să-i deosebesc cât de colo, Daniel. Mai ales pe cei din categoria lui.

M-am întrebat în ce categorie m-ar fi plasat pe mine.

— Şi-apoi, profesorul Velazquez e prieten cu tata. Sunt amândoi în Consiliul asociaţiei pentru ocrotirea şi propăşirea zarzuelei şi a operei spaniole.

Am adoptat o expresie ca şi cum aş fi fost foarte impresionat.