Cerşetorul ne-a lăsat să-l spălăm ca un copil, înfricoşat şi tremurând. În timp ce eu căutam prin cufăr nişte haine curate ca să-l îmbrăcăm, auzeam glasul tatei care îi vorbea necontenit. Am găsit un costum pe care tata nu-l mai purta, o cămaşă veche şi lenjerie intimă. Din lucrurile aduse de cerşetor nu se puteau recupera nici măcar pantofii. I-am ales o pereche pe care tata nu prea îi încălţa, fiindcă îi rămăseseră mici. Am învelit în hârtie de ziar zdrenţele, inclusiv nişte chiloţi care aveau culoarea şi consistenţa şuncii munteneşti, şi le-am vârât în lada de gunoi. Când m-am întors în baie, tata îl bărbierea pe Fermín Romero de Torres în cadă. Palid şi mirosind a săpun, părea un om cu douăzeci de ani mai tânăr. După cum mi-am dat seama, deja se împrieteniseră. Fermín Romero de Torres, probabil sub efectele sărurilor de baie, se ambalase.
— Ascultaţi-mă ce vă spun, domnule Sempere, dacă viaţa n-ar fi vrut ca eu să tot alerg încoace şi-ncolo prin lumea intrigii internaţionale, aplecarea mea, din inimă, era spre ştiinţele umaniste. De mic copil am simţit chemarea versurilor şi am vrut să devin un Sofocle sau un Vergiliu, pentru că mie tragedia şi limbile moarte îmi fac pielea de găină, însă tata, fie-i ţărâna uşoară, era un căpos cu vederi înguste, care mereu şi-a dorit ca unul din copiii lui să intre în Garda Civilă şi, în ciuda părului de pe faţă, care dintotdeauna le-a caracterizat pe femeile din familia mea dinspre partea mamei, niciuna din cele şapte surori ale mele
n-ar fi fost admisă. Pe patul de moarte, genitorul meu m-a pus să jur că, dacă nu voi apuca să-ndes pe cap tricornul Gărzii Civile, atunci, cel puţin, o să mă fac funcţionar şi-o să
las baltă orice pretenţie de a-mi urma vocaţia pentru lirică.
Eu mă număr printre cei de pe timpuri, iar unui tată, chiar dacă e un dobitoc, trebuie să-i dai ascultare, mă-nţelegeţi dumneavoastră. Chiar şi aşa, să nu credeţi că am dispreţuit cultivarea intelectului în anii mei de aventuri. Am citit ce-am citit şi v-aş putea recita pe de rost pagini alese din Viaţa e vis.
— Haidem, dom’ şef, puneţi-vă hainele astea, dacă nu vă
supăraţi, căci, pentru noi, erudiţia dumneavoastră e mai presus de orice îndoială, am zis eu, sărind în ajutorul tatei.
Lui Fermín Romero de Torres i se topea privirea de recunoştinţă. Ieşi din cadă, strălucitor. Tata îl înveli într-un prosop. Cerşetorul surâse de plăcere când simţi ţesătura curată pe piele. L-am ajutat să-şi îmbrace izmenele, care îi erau cu zece numere mai mari. Tata şi-a desfăcut cureaua şi mi-a întins-o ca să-l încing pe cerşetor.
— Acuma chiar că sunteţi ferchezuit, zise tata. Nu-i aşa, Daniel?
— Orişicine l-ar lua drept un artist de cinema.
— Ca să nu mai vorbim că nu mai sunt ce-am fost cândva.
Mi-am pierdut musculatura herculeană în închisoare şi de-atunci…
— Mie însă îmi păreţi a fi Charles Boyer, zău aşa, obiectă
tata. Ceea ce îmi aminteşte că voiam să vă propun ceva.
— Eu, pentru dumneavoastră, domnule Sempere, dacă e nevoie, fac moarte de om. Trebuie doar să-mi spuneţi cum îl cheamă pe individ, şi eu îl lichidez fără nicio strângere de inimă.
— Nu va fi nevoie de aşa ceva. Ce voiam eu să vă ofer e o slujbă la librărie. E vorba să căutaţi cărţi rare pentru clienţii noştri. E aproape un post de arheologie literară, pentru care trebuie să cunoaşteţi atât clasicii, cât şi tehnicile de bază ale bursei negre. Nu vă pot plăti prea bine pentru moment, însă
veţi lua masa cu noi şi, până când vă vom găsi o pensiune bună, veţi locui aici, în casă la noi, dacă sunteţi de acord.
Cerşetorul ne privi pe amândoi, mut.
— Ce spuneţi? întrebă tata. Intraţi în echipă?
Mi se păru că urma să mai spună ceva, însă tocmai atunci Fermín Romero de Torres izbucni în plâns.
Din prima leafă, Fermín Romero de Torres îşi cumpără o pălărie ca-n filme, nişte pantofi de ploaie şi se zori să ne invite, pe mine şi pe tata, la o porţie de fudulii de taur, care se preparau în fiecare zi de luni într-un restaurant aflat la două străzi de Piaza Monumental. Tata îi găsise o cameră
într-o pensiune de pe strada Joaquin Costa unde, mulţumită
prieteniei dintre vecina noastră Merceditas şi patroană, s-a putut trece peste formalitatea de a completa fişa cu informaţii despre locatar necesară la poliţie şi, astfel, l-am putut menţine pe Fermín Romero de Torres departe de nasul inspectorului Fumero şi al ciracilor săi. Uneori îmi revenea în amintire imaginea cumplitelor cicatrice care îi acopereau trupul. Mă simţeam tentat să-l întreb de ele, temându-mă, poate, că inspectorul Fumero ar fi putut avea ceva de-a face cu această chestiune, însă în privirea bietului om exista ceva ce sugera că era mai bine să nu pomenesc subiectul. Avea să
ne povestească el singur într-o bună zi, când i se va părea oportun. În fiecare dimineaţă, la ora şapte fix, Fermín ne aştepta în uşa librăriei, cu o înfăţişare impecabilă şi întotdeauna cu zâmbetul pe buze, dispus să muncească
douăsprezece sau chiar mai multe ore, fără pauză. Îşi descoperise pasiunea pentru ciocolată şi pentru rulade, cu nimic mai prejos decât puternicul lui entuziasm faţă de marii tragici greci, drept pentru care luase ceva în greutate. Se bărbierea ca un filfizon, îşi pieptăna părul spre spate cu briantină şi îşi lăsa o mustăcioară subţire, ca să fie în pas cu moda. Trecuseră treizeci de zile de când ieşise din cadă, şi cerşetorul era de nerecunoscut. Însă, pe lângă transformarea lui spectaculoasă, Fermín Romero de Torres ne lăsase de-a binelea cu gura căscată în câmpul muncii. Instinctele lui detectivistice, pe care eu le atribuisem fabulaţiilor sale febrile, erau de o precizie chirurgicală. În mâinile lui, cele mai extravagante comenzi se soluţionau în câteva zile, dacă nu în
câteva ceasuri. Nu exista titlu pe care să nu-l ştie, nici şmecherii care să nu-i dea prin minte pentru a-l achiziţiona la un preţ convenabil. Folosindu-se de papagal, se strecura prin bibliotecile particulare ale unor ducese pe de bulevardul Pearson şi ale unor diletanţi din clubul de călărie, asumându-şi întotdeauna identităţi fictive, şi izbutea ca acele cărţi să-i fie ori dăruite, ori vândute pe o nimica toată.
Transformarea cerşetorului în cetăţean exemplar părea miraculoasă, una din acele istorii cum le plăcea să
povestească preoţilor din parohiile sărace, spre a ilustra nesfârşita milostenie a Domnului, însă care sunau întotdeauna prea perfect ca să fie adevărate, aidoma reclamelor la soluţiile pentru creşterea părului de pe tramvaie. La trei luni şi jumătate după ce Fermín începuse să
lucreze în librărie, telefonul din apartamentul de pe strada Santa Ana ne-a deşteptat, într-o duminică, la ora două
noaptea. Era proprietara pensiunii unde locuia Fermín Romero de Torres. Cu glasul întretăiat, ne-a explicat că
domnul Romero de Torres se încuiase în cameră pe dinăuntru, ţipa ca un nebun, lovind pereţii şi jurându-se că, dacă va intra cineva, el se va omorî pe loc, tăindu-şi beregata cu un ciob de sticlă.
— Nu chemaţi poliţia, vă rog. Venim chiar acum.
Am ajuns în goană pe strada Joaquin Costa. Era o noapte rece, cu un vânt tăios şi un cer de smoală. Am trecut în fugă
pe dinaintea Casei Mizericordiei şi a Casei Milosteniei, nebăgând în seamă privirile şi murmurele ce şuierau dinspre portalurile întunecate, mirosind a baligă şi a cărbune. Am ajuns la colţul cu strada Ferlandina. De aici, strada Joaquin Costa apărea ca o breşă de stupi înnegriţi afundându-se în negurile Ravalului. Feciorul mai mare al proprietarei pensiunii ne aştepta în stradă.
— Aţi chemat poliţia? întrebă tata.
— Încă nu, răspunse băiatul.
Am dat fuga pe scări în sus. Pensiunea se afla la etajul al doilea, iar scara era o spirală slinoasă care abia se mai ghicea în lumina gălbuie a unor becuri neprotejate şi istovite, ce atârnau de un cablu jupuit. Dona Encarna, văduva unui
şef din Garda Civilă şi proprietara pensiunii, ne-a întâmpinat în uşa pensiunii, înveşmântată într-un capot bleu-ciel şi etalând un cap cu bigudiuri pe potrivă.
— Uite ce-i, domnu’ Sempere, asta-i o casă respectabilă.
Eu am clienţi berechet şi nu-i musai să-nghit toate pănărămile astea, ne spuse ea în timp ce ne conducea pe un culoar întunecat care mirosea a umezeală şi a amoniac.
