După ce-i trecu spaima, prinse şi mai mult drag de Fermín şi-l puse să promită că va lua pastilele pe care doctorul Baro i le recomandase.

— Eu pentru dumneata, dona Encarna, înghit şi-o cărămidă, dacă e nevoie.

Cu timpul, toţi ne-am prefăcut că uitasem acea întâmplare, însă niciodată n-am mai luat în glumă poveştile despre inspectorul Fumero. După acel episod, ca să nu-l lăsăm singur, îl luam pe Fermín Romero de Torres aproape în fiecare duminică să mâncăm la cafeneaua Novedades. Apoi mergeam pe jos până la cinematograful Femina, la colţul dintre Diputacion şi Paseo de Gracia. Unul dintre plasatori era prieten cu tata şi ne lăsa să ne strecurăm în stal pe uşa de incendiu, în timpul jurnalului, întotdeauna în clipa când 2 „Feciori de curvă“, în limba catalană în text.

Generalissimul tăia panglica inaugurală a vreunui nou lac de acumulare, ceea ce îi ataca nervii lui Fermín Romero de Torres.

— Ce ruşine, spunea el, indignat.

— Nu-ţi place filmul, Fermín?

— Fie vorba între noi, mie chestia asta cu a şaptea artă mi se pare o lăbăreală. După mintea mea, nu-i decât o haleală

pentru tâmpirea gloatei animalizate, mai rău ca fotbalul sau coridele. Cinematograful s-a născut ca o invenţie pentru distrat gloatele analfabete şi, după cincizeci de ani, nu s-a schimbat prea mult.

Toată reticenţa aceea se schimbă radical în ziua când Fermín Romero de Torres o descoperi pe Carole Lombard.

— Ce bust, Doamne Dumnezeule Doamne, ce bust, exclama el în plină proiecţie, posedat. Alea nu-s ţâţe, sunt două caravele!

— Linişte, bă, măgarule, că acuma chem plasatorul, şuieră

un glas de confesional situat cu două rânduri mai în spate.

Ia te uită, câtă neruşinare. Ce ţară de porci.

— Mai bine vorbeşti în şoaptă, Fermín, l-am sfătuit eu.

Fermín Romero de Torres nu mă mai auzea. Era pierdut în suava legănare a acelui decolteu miraculos, cu zâmbetul răpit şi cu ochii fermecaţi de tehnicolor. Mai târziu, în timp ce ne întorceam pe jos pe Paseo de Gracia, am observat că

detectivul nostru bibliografic rămăsese în transă.

— Cred că dumitale va trebui să-ţi căutăm o femeie, am zis eu. O femeie îţi va înveseli viaţa, ai să vezi.

Fermín Romero de Torres oftă; mintea lui încă rebobina deliciile legii gravitaţiei.

— Dumneata îmi vorbeşti din proprie experienţă, Daniel?

întrebă el cu naivitate.

M-am mărginit să zâmbesc, ştiind că tata mă pândea cu coada ochiului.

Din ziua aceea, lui Fermín Romero de Torres îi căzu cu tronc să meargă la cinematograf în fiecare duminică. Tata prefera să rămână acasă şi să citească, însă Fermín nu pierdea nicio proiecţie. Îşi cumpăra o grămadă de bomboane de ciocolată şi se aşeza în rândul şaptesprezece să le

devoreze, aşteptând apariţia stelară a divei de serviciu.

Subiectul îi era perfect indiferent, şi nu se oprea din vorbărie până când o damă cu atribute considerabile nu umplea ecranul.

— M-am tot gândit la ce mi-ai spus dumneata deunăzi despre căutatul unei femei, zise Fermín Romero de Torres.

Poate că ai dreptate. La pensiune e un client nou, un fost seminarist sevilian foarte hazos, care îşi aduce din când în când nişte fete arătoase. Auziţi, cum s-a propăşit lumea. Nu ştiu cum face, că băiatul e pipernicit, însă poate că le prosteşte cu câte-un „Tatăl nostru‖. Cum are camera lângă a mea, eu aud totul, iar judecând după ce pot asculta, monahul trebuie să fie un artist. Ce nu face o uniformă…

Dumitale cum îţi plac femeile, Daniel?

— Adevăru-i că nu mă prea pricep la femei.

— De priceput nu se pricepe nimeni, nici Freud, nici ele însele, însă asta e ca electricitatea, nu-i nevoie să te pricepi cum funcţionează ca să-ţi frigi degetele. Hai, spune-mi. Cum îţi plac? Mie să-mi fie cu iertare, dar o femeie trebuie să aibă

formă de femelă şi de unde să te ţii, însă, după cum te văd, mi se pare că dumitale îţi plac cele slabe, ceea ce constituie un punct de vedere pe care îl respect cât se poate de mult, ei, să nu fiu înţeles greşit.

— Ca să fiu sincer, n-am prea multă experienţă cu femeile.

Mai exact, cu niciuna.

Fermín Romero de Torres mă privi lung, intrigat dinaintea acestei manifestări de ascetism.

— Eu credeam că în noaptea aceea, ştii dumneata, când ai căzut…

— Dacă totul ar durea cât doare o scatoalcă…

Fermín păru să-mi citească gândurile şi zâmbi solidar.

— Uite, să nu-ţi pară rău, fiindcă cea mai bună chestie cu femeile e să le descoperi. Ca prima dată, nu-i nimic şi chiar nimic. N-ai cum să ştii ce-i viaţa până când nu dezbraci pentru prima oară o femeie. Nasture cu nasture, ca şi când ai coji dumneata un cartofior dulce şi călduţ într-o seară de iarnă. Ahhhhh…

În câteva secunde, Veronica Lake îşi făcu intrarea în

scenă, iar Fermín trecu în altă dimensiune. Profitând de o secvenţă în care Veronica Lake se odihnea, Fermín anunţă că

va vizita chioşcul cu gustări din hol, pentru a-şi reface forţele. După atâtea luni de înfometare, prietenul meu îşi pierduse simţul măsurii, însă datorită metabolismului său accelerat nu-şi pierdea aerul acela de mizer înfometat postbelic. Am rămas singur, abia urmărind acţiunea de pe ecran. Aş minţi dacă aş spune că mă gândeam la Clara. Mă

gândeam numai la trupul ei tresărind sub asalturile profesorului de muzică, lucind de sudoare şi de plăcere.

Privirea mi-a căzut de pe ecran şi abia atunci am băgat de seamă că tocmai intrase un spectator. I-am văzut silueta înaintând până în mijlocul parterului cu fotolii, şase rânduri mai în faţă, şi aşezându-se. Cinematografele sunt pline de oameni singuri, m-am gândit eu. Aşa ca mine.

Am încercat să mă concentrez pentru a prinde firul acţiunii. Junele prim, un detectiv cinic dar cu inimă bună, îi explica unui personaj secundar de ce femeile ca Veronica Lake erau pierzania tuturor masculilor dintr-o bucată şi, chiar aşa fiind, nu aveai încotro decât să le iubeşti cu disperare şi să pieri trădat de perfidia lor. Fermín Romero de Torres, care se transforma într-un critic expert, numea acest gen de istorii „povestea călugăriţei‖3. După el, nu erau decât nişte fantasme misogine pentru amploaiaţii cu probleme de constipaţie şi pentru bigotele ofilite de plictiseală care visau să se dedea viciului şi să ducă o viaţă de târfoi abject. Am zâmbit închipuindu-mi comentariile pe care le-ar fi făcut în josul paginii prietenul meu criticul dacă n-ar fi dat fuguţa la întâlnirea cu chioşcul de bunătăţi. Zâmbetul îmi îngheţă cât ai clipi. Spectatorul care se aşezase cu şase rânduri mai în faţă se întorsese şi mă privea fix. Fasciculul luminos al proiectorului perfora negurile din sală, un suflu de lumină

clipitoare care abia contura linii şi pete de culoare. L-am recunoscut de îndată pe omul fără chip, Coubert. Privirea lui 3 „Călugăriţa” la care se referă instruitul personaj e Mantis religiosa, insectă caracterizată prin aceea că, în urma actului acuplării, masculul (mai mic şi mai puţin energic) e devorat de femelă.

lipsită de pleoape lucea, oţelită. Zâmbetul său lipsit de buze rânjea în beznă. Am simţit cum nişte degete reci mi se strângeau în jurul inimii. Două sute de viori izbucniră pe ecran, urmară împuşcături, strigăte şi scena se adânci în tenebre. Pentru o clipă, parterul a dispărut în bezna absolută

şi n-am putut auzi decât zvâcnirile care îmi răsunau în tâmple. Încetul cu încetul, o scenă nouă se ilumină pe ecran, destrămând întunericul din sală în aburi de penumbră

albastră şi purpurie. Omul fără chip dispăruse. M-am întors şi am putut vedea o siluetă îndepărtându-se pe culoar şi încrucişându-se cu Fermín Romero de Torres, care se întorcea din safariul său gastronomic. Intră pe rând şi îşi ocupă fotoliul. Îmi întinse o pralină şi mă privi cu oarecare reticenţă.

— Daniel, eşti alb ca o bucă de măicuţă. Nu ţi-e bine?

O adiere nevăzută plutea peste parterul cu fotolii.

— Miroase ciudat, comentă Fermín Romero de Torres. Ca un pârţ rânced, de notar sau de procuror.