domnul Romero de Torres se încuiase în cameră pe dinăuntru, ţipa ca un nebun, lovind pereţii şi jurându-se că, dacă va intra cineva, el se va omorî pe loc, tăindu-şi beregata cu un ciob de sticlă.

— Nu chemaţi poliţia, vă rog. Venim chiar acum.

Am ajuns în goană pe strada Joaquin Costa. Era o noapte rece, cu un vânt tăios şi un cer de smoală. Am trecut în fugă

pe dinaintea Casei Mizericordiei şi a Casei Milosteniei, nebăgând în seamă privirile şi murmurele ce şuierau dinspre portalurile întunecate, mirosind a baligă şi a cărbune. Am ajuns la colţul cu strada Ferlandina. De aici, strada Joaquin Costa apărea ca o breşă de stupi înnegriţi afundându-se în negurile Ravalului. Feciorul mai mare al proprietarei pensiunii ne aştepta în stradă.

— Aţi chemat poliţia? întrebă tata.

— Încă nu, răspunse băiatul.

Am dat fuga pe scări în sus. Pensiunea se afla la etajul al doilea, iar scara era o spirală slinoasă care abia se mai ghicea în lumina gălbuie a unor becuri neprotejate şi istovite, ce atârnau de un cablu jupuit. Dona Encarna, văduva unui

şef din Garda Civilă şi proprietara pensiunii, ne-a întâmpinat în uşa pensiunii, înveşmântată într-un capot bleu-ciel şi etalând un cap cu bigudiuri pe potrivă.

— Uite ce-i, domnu’ Sempere, asta-i o casă respectabilă.

Eu am clienţi berechet şi nu-i musai să-nghit toate pănărămile astea, ne spuse ea în timp ce ne conducea pe un culoar întunecat care mirosea a umezeală şi a amoniac.

— Înţeleg, murmura tata.

Strigătele lui Fermín Romero de Torres se auzeau năruind pereţii în fundul coridorului. Prin uşile întredeschise se iveau mai multe feţe supte şi înspăimântate, feţe de pensiune şi de supă botezată.

— Haide, ceilalţi la culcare, ce pizda mă-sii, că nu suntem la revistă la Molino, exclamă dona Encarna cu furie.

Ne-am oprit în faţa uşii camerei lui Fermín. Tata bătu încetişor.

— Fermín? Eşti acolo? Sunt Sempere.

Urletul care străbătu peretele îmi îngheţă inima. Până şi dona Encarna îşi pierdu poza de guvernantă şi îşi duse mâinile la inima ascunsă sub pliurile abundente ale pieptului său luxuriant.

Tata bătu din nou:

— Fermín! Hai, deschide-mi.

Fermín urlă din nou, izbindu-se de pereţi, strigând obscenităţi de-şi spărgea bojocii. Tata oftă.

— Aveţi o cheie de la camera asta?

— Bineînţeles.

— Daţi-mi-o.

Dona Encarna şovăi. Ceilalţi chiriaşi se iviseră din nou pe culoar, albi de groază. Probabil că strigătele acelea se auzeau de la Căpitănie.

— Tu, Daniel, du-te şi-l caută pe doctorul Baro, care stă

aici, la doi paşi, pe Riera Alta la numărul 12.

— Auziţi, n-ar fi mai bine să chemaţi un preot? Că mie în ăsta mi se pare c-a intrat diavolul, propuse dona Encarna.

— Nu. Îi trebuie un medic, fiindcă se omoară. Hai, Daniel, dă fuga. Şi dumneavoastră daţi-mi cheia aceea, vă rog.

Doctorul Baro era un burlac insomniac ce-şi petrecea nopţile citindu-l pe Zola şi privind stereograme cu domnişoare în lenjerie intimă spre a-şi alunga plictisul. Era un client obişnuit al librăriei tatei şi el însuşi se califica drept un măcelar de mâna a doua, însă avea mai mult fler în a nimeri diagnosticele decât aveau cei mai mulţi dintre medicii bogătaşilor, cu cabinete pe strada Muntaner. Mare parte din clientela sa era compusă din curvele bătrâne din cartier şi din nenorociţi care abia îl puteau plăti, însă pe care îi îngrijea oricum. Nu o dată îl auzisem spunând că lumea-i un ţucal şi că aşteaptă ca Barcelona să câştige naibii o dată campionatul ca să moară împăcat. Mi-a deschis uşa îmbrăcat într-un halat, mirosind a vin şi cu un chiştoc stins între buze.

— Daniel?

— M-a trimis tata. E o urgenţă.

Când m-am întors la pensiune, am găsit-o pe dona Encarna sughiţând de atâta teamă, pe restul chiriaşilor având culoarea unei lumânări expirate şi pe tata ţinându-l în braţe pe Fermín Romero de Torres, într-un colţ al camerei.

Fermín era despuiat, plângea şi tremura de groază. Încăperea era distrusă, iar pereţii erau mânjiţi cu ceva ce n-aş putea spune dacă era sânge sau excremente. Doctorul Baro examină rapid situaţia şi, cu un gest, îi indică tatei că

trebuia să-l întindă pe Fermín în pat. Îi ajută feciorul donei Encarna, care aspira să devină boxer. Fermín gemea şi se zvârcolea ca şi când o fiară i-ar fi devorat măruntaiele.

— Dar ce are sărmanul, pentru numele lui Dumnezeu? Ce are? gemea dona Encarna din uşă, scuturând din cap.

Doctorul îi luă pulsul, îi cercetă pupilele cu o lanternă şi, fără o vorbă, începu să prepare o injecţie dintr-o fiolă pe care o avea în servietă.

— Ţineţi-l. Asta o să-l adoarmă. Daniel, ajută-ne.

Tuspatru l-am imobilizat pe Fermín, care zvâcni violent când simţi înţepătura acului în coapsă. Muşchii i se încordară ca nişte cabluri de oţel, însă în câteva secunde ochii i se împăienjeniră şi trupul îi căzu fără vlagă.

— Ascultaţi, aveţi grijă, că omul ăsta e ca vai de el şi cu cât îi daţi îl omorâţi, zise dona Encarna.

— N-aveţi grijă. E doar adormit, zise doctorul, examinând cicatricele care acopereau trupul famelic al lui Fermín.

L-am văzut clătinând din cap în tăcere.

— Fills de puta2, murmură el.

— Ce sunt cicatricele acelea, am întrebat eu. Tăieturi?

Doctorul Baro tăgădui, fără să-şi ridice privirea. Căută un pled prin rufăria în devălmăşie şi îşi înveli pacientul.

— Arsuri. Omul ăsta a fost torturat, explică el. Semnele astea le face o lampă de sudură.

Fermín dormi vreme de două zile. Când se deşteptă, nu-şi mai amintea nimic: credea doar că se trezise într-o celulă

întunecată şi nimic mai mult. Se simţi atât de ruşinat de felul cum se purtase, încât se aşeză în genunchi, cerându-i iertare donei Encarna. Ii jură că avea să-i văruiască

pensiunea şi, cum ştia că ea era foarte evlavioasă, că avea să

facă zece slujbe pentru ea în biserica Betleemului.

— Ceea ce trebuie să faci dumneata e să te însănătoşeşti şi să nu mă mai faci să trag asemenea spaimă, că-s prea bătrână pentru aşa ceva.

Tata plăti stricăciunile şi o rugă pe dona Encarna să-i mai ofere o şansă lui Fermín. Ea primi cu plăcere. Majoritate a chiriaşilor ei erau nenorociţi şi singuri pe lume, ca şi ea.