— În roman, Lain Coubert e numele folosit de diavol.
— Cam teatral, aş zice. Însă, oricine ar fi fost, cel puţin avea simţul umorului, aprecie Isaac.
Eu, care aveam încă proaspătă în amintire întâlnirea cu acel personaj, nu vedeam farmecul nici măcar în treacăt, însă mi-am păstrat părerea pentru ocazii mai bune.
— Individul ăsta, Coubert sau cum s-o fi numit, avea faţa arsă, desfigurată?
Isaac mă observă cu un zâmbet pe jumătate batjocoritor, pe jumătate îngrijorat.
— N-am nici cea mai vagă idee. Persoana care mi-a povestit toate astea n-a apucat să-l vadă şi le-a aflat fiindcă
tânărul Cabestany i le-a povestit secretarei a doua zi. Despre feţe arse n-a pomenit nimic. Va să zică, asta n-ai scos-o dintr-un foileton?
Am scuturat din cap, nedând importanţă subiectului.
— Cum s-a terminat totul? I-a vândut fiul editorului cărţile lui Coubert? am întrebat eu.
— Bezmeticul de filfizon a ţinut să se dea deştept. A cerut mai mulţi bani decât îi oferea Coubert, iar acesta şi-a retras propunerea. Câteva zile mai târziu, magazia Editurii Cabestany din Pueblo Nuevo a ars din temelii, la puţin timp după miezul nopţii. Gratis.
Am oftat.
— Ce s-a întâmplat cu cărţile lui Carax? S-au pierdut?
— Aproape toate. Din fericire, secretara lui Cabestany, când a auzit de ofertă, a avut o presimţire şi, pe socoteala şi pe riscul ei, s-a dus la magazie şi a luat câte-un exemplar din fiecare roman al lui Carax. Ea era cea care păstra toată
corespondenţa cu Carax şi, de-a lungul anilor, între ei se înfiripase o oarecare prietenie. Se numea Nuria şi mi se pare că era singura persoană din editură, şi probabil din întreaga Barcelonă, care citea romanele lui Carax. Nuria suferă de o slăbiciune pentru cauzele pierdute. De mică aduna animăluţe de pe stradă şi le aducea acasă. Cu timpul, a început să adopte romancieri blestemaţi, poate pentru că
taică-său încercase să devină romancier şi nu izbutise niciodată.
— Se pare că o cunoaşteţi foarte bine.
Isaac îşi vântură zâmbetul de drăcuşor şchiop.
— Mai bine decât crede ea. E fiica mea.
Mă înghiţiră tăcerea şi îndoiala. Cu cât auzeam mai multe din acea poveste, cu atât mă simţeam mai pierdut.
— Din câte am înţeles, Carax s-a întors la Barcelona în 1936. Unii spun că a murit aici. Mai avea rude în oraş?
Cineva care ar putea şti de el?
Isaac oftă.
— N-avem de unde şti. Părinţii lui Carax se despărţiseră de mult, cred. Mama a plecat în America de Sud, unde s-a recăsătorit. Cu tatăl lui, după câte ştiu, nu vorbea de când plecase la Paris.
— De ce nu?
— Ce ştiu eu? Oamenii îşi complică existenţa, de parcă n-ar fi deja îndeajuns de complicată.
— Ştiţi dacă mai trăieşte?
— Sper că da. Era mai tânăr decât mine, numai că eu ies puţin şi de câţiva ani nu mai citesc anunţurile mortuare, fiindcă toţi cunoscuţii cad ca muştele şi adevărul e că, de fiecare dată, rămân paf. Cu siguranţă, Carax era numele de familie al mamei. Tatăl se numea Fortuny. Avea un magazin de pălării în Ronda de San Antonio şi, după câte ştiu, nu se înţelegea prea bine cu fiul lui.
— Atunci, s-ar putea ca, atunci când s-a întors la
Barcelona, Carax să se fi simţit tentat să se ducă s-o vadă pe fiica dumneavoastră Nuria, dacă erau oarecum prieteni şi el nu era în termeni buni cu taică-său?
Isaac râse amar.
— Probabil că eu sunt cel mai puţin indicat să ştiu aşa ceva. La urma urmei, sunt tatăl ei. Ştiu că o dată, prin ’32
sau ’33, Nuria a călătorit la Paris pentru afaceri de-ale lui Cabestany şi că a stat în casă la Julián Carax două
săptămâni. Asta mi-a povestit-o Cabestany, fiindcă ea susţinea că a stat la un hotel. Fata mea era pe atunci nemăritată, iar, după impresiile mele, Carax umbla cam prostit după ea. Nuria mea e din acelea care sfărâmă inimi numai cât intră într-o prăvălie.
— Care va să zică, erau amanţi?
— Dumitale îţi place foiletonul, nu? Uite, eu în viaţa privată a Nuriei nu m-am băgat niciodată, pentru că nici a mea nu-i tocmai bună de pus în ramă. Dacă într-o bună zi vei avea şi dumneata o fiică, binecuvântare pe care nu i-o doresc nimănui, fiindcă e o lege a vieţii că, mai devreme sau mai târziu, are să-ţi frângă inima, în fine, ce voiam să spun, dacă într-o zi vei avea o fiică vei începe, fără să-ţi dai seama, să împarţi bărbaţii în două categorii: cei pe care îi bănuieşti că se culcă cu ea şi cei pe care nu-i bănuieşti. Cine zice că
nu-i aşa minte de-ngheaţă apele. Impresia mea era că acest Carax se număra printre primii, drept care îmi era totuna dacă-i un geniu sau un biet nenorocit, eu întotdeauna l-am considerat un neruşinat.
— Poate vă înşelaţi.
— Să nu-ţi fie cu supărare, dar dumneata eşti încă foarte tânăr şi te pricepi la femei aşa cum mă pricep eu să fac plăcinte.
— Şi asta e adevărat, am admis eu. Dar ce s-a întâmplat cu cărţile pe care fiica dumneavoastră le-a luat de la magazie?
— Sunt aici.
