lume spunea că era pedeapsa lui Dumnezeu fiindcă în satdeschiseseră un bordel lângă biserică, eu ştiam că vina eranumai şi numai a mea, pentru că învăţasem să mint şipăstram încă pe buze ultimele cuvinte ale mamei de pe patulde moarte: nu l-am iubit niciodată pe bărbatul cu care m-ammăritat, ci pe altul, care mi s-a spus că a murit în război;caută-l şi spune-i că am murit cu gândul la el, fiindcă el eadevăratul tău tată.
Am zâmbit, amintindu-mi de noaptea aceea febrilă de lectură din urmă cu şase ani. Am închis cartea şi m-am pregătit să bat la uşă pentru a treia şi ultima oară. Înainte să
ating ciocănelul cu degetele, poarta s-a deschis suficient cât să se insinueze profilul paznicului care ducea în mână o
lampă cu ulei.
— Bună seara, am bâiguit. Isaac, nu-i aşa?
Paznicul s-a uitat la mine fără să clipească. Lucirea opaiţului îi sculpta trăsăturile ascuţite în chihlimbar şi şofran, conferindu-le o asemănare fără echivoc cu drăcuşorul de pe ciocănel.
— Dumneata eşti Sempere fiul, a murmurat cu glas leneş.
— Aveţi o memorie excelentă.
— Iar dumneata ai un simţ al oportunităţii care îngreţoşează. Ştii cât e ceasul?
Privirea lui oţelită detectase cartea de sub jacheta mea.
Isaac a făcut un gest întrebător din cap. Am scos cartea şi i-am arătat-o.
— Carax, zise el. Probabil că în oraşul ăsta există cel mult zece oameni care ştiu cine este sau care au citit cartea asta.
— Păi, unul din ei umblă să-i dea foc. Nu mi-a trecut prin minte altă ascunzătoare mai bună decât asta.
— Ăsta-i un cimitir, nu un seif.
— Tocmai. Cartea asta are nevoie să fie îngropată undeva unde nimeni să n-o mai poată găsi.
Isaac aruncă o privire bănuitoare pe străduţă. Deschise un pic uşa şi îmi făcu semn să mă strecor înăuntru. Vestibulul întunecat şi insondabil mirosea a ceară arsă şi a umezeală.
Se putea auzi o picurare intermitentă în beznă. Isaac îmi întinse opaiţul ca să-l ţin în timp ce el scotea din pardesiu un mănunchi de chei care ar fi stârnit invidia unui temnicer.
Folosindu-se de vreo ştiinţă necunoscută, nimeri cheia pe care o căuta şi o introduse într-o încuietoare protejată de o carcasă din sticlă umplută cu relee şi roţi dinţate care sugera o cutie muzicală la scară industrială. La o rotire a încheieturii, mecanismul a ţăcănit ca măruntaiele unui automat şi am văzut pârghiile şi suporturile lor alunecând într-un balet mecanic uimitor, până când au blocat poarta cu un păienjeniş de bare din oţel care s-a adâncit într-o stea de orificii din zidurile de piatră.
— Nici la Banca Spaniei n-au aşa ceva, am comentat impresionat. Pare ceva desprins din Jules Verne.
— Kafka, a nuanţat Isaac, recuperând opaiţul şi pornind
către adâncurile edificiului. În ziua când vei înţelege că
negoţul cu cărţi e sărăcie lucie şi când te vei hotărî să înveţi cum să jefuieşti o bancă sau să fondezi una, ceea ce e cam acelaşi lucru, să vii la mine şi am să-ţi explic câte ceva despre încuietori.
L-am urmat de-a lungul coridoarelor pe care mi le aminteam cu fresce de îngeri şi himere. Isaac ţinea opaiţul ridicat, proiectând o bulbucire intermitentă de lumină
roşiatică şi evanescentă. Şchiopăta uşor, iar pardesiul de flanel destrămat pe care îl purta semăna cu un văl funebru.
M-am gândit că individul acela, aflat undeva între Caron şi bibliotecarul din Alexandria, s-ar fi simţit de minune în paginile lui Julián Carax.
— Ştiţi ceva de Carax? am întrebat.
Isaac se opri la capătul unei galerii şi mă privi indiferent.
— Nu prea multe. Ce mi s-a povestit.
— Cine v-a povestit?
— Cineva care l-a cunoscut bine, sau aşa credea.
Inima îmi tresări.
— Când a fost asta?
— Pe când încă mă mai pieptănam. Probabil că dumneata erai în scutece, şi adevărul e că nu pari să fi evoluat prea mult. Uită-te la dumneata: tremuri, îmi zise.
— Din cauza hainelor ude şi a frigului de-aici, dinăuntru.
— Altă dată să-ţi anunţi sosirea şi am să aprind încălzirea centrală ca să te întâmpin cum se cuvine, mugurel de micşunea. Hai, ia-te după mine. Aici e biroul meu, unde avem o sobă şi-o să găsim ceva să punem pe dumneata cât timp îţi uscăm hainele. Iar un pic de Mercurocrom şi de apă
oxigenată ţi-o prinde bine, că mi-ai venit cu o moacă de-mi pari abia ieşit din comisariatul de pe Via Layetana.
— Vă rog, nu vă deranjaţi.
— Nu mă deranjez. O fac pentru mine, nu pentru dumneata. O dată trecuţi de uşa asta, eu stabilesc regulile, iar aici singurii morţi sunt cărţile. Te pomeneşti c-o să-mi capeţi o pneumonie şi-o să trebuiască să-i chem pe cei de la morgă. O să ne ocupăm de cartea asta mai încolo. În treizeci şi opt de ani, încă n-am văzut niciuna care s-o zbughească la
fugă.
— Nu ştiţi cât vă mulţumesc…
