puteam abţine să nu mă gândesc că, dacă eu, din pură

întâmplare, descoperisem un întreg univers într-o singură

carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte zeci de mii rămâneau neexplorate, uitate pentru totdeauna. M-am simţit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri şi de suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri îşi pierdea memoria pe neştiute, zi după zi, simţindu-se cu atât mai înţeleaptă cu cât uita mai mult.

Se iveau primele sclipiri ale zorilor când m-am întors la apartamentul din strada Santa Ana. Am deschis uşa cu grijă

şi m-am strecurat peste prag fără să aprind lumina. Din antreu se putea vedea sufrageria în capătul culoarului şi masa încă pregătită de sărbătoare. Prăjitura era tot acolo, neatinsă, iar vesela aştepta în continuare cina. Silueta tatei se contura nemişcată în fotoliu, iscodind de la fereastră. Era treaz şi rămăsese în costumul de oraş. Volute de fum se înălţau leneş dintr-o ţigară pe care o ţinea între arătător şi inelar, ca şi când ar fi fost o unealtă de scris. De ani de zile nu-l mai văzusem pe tata fumând.

— Bună dimineaţa, a murmurat, stingând ţigara într-o scrumieră aproape ticsită de chiştoace fumate pe jumătate.

M-am uitat la el, neştiind ce să spun. Privirea lui rămânea ascunsă în contralumină.

— Clara a sunat de mai multe ori aseară, la două ore după

ce ai plecat, a spus el. Părea foarte îngrijorată. A lăsat mesaj s-o suni, la orice oră.

— N-am de gând s-o mai văd pe Clara sau să mai vorbesc cu ea, am zis eu.

Tata s-a mărginit să încuviinţeze în tăcere. M-am lăsat să

cad pe unul din scaunele din sufragerie. Privirea îmi căzu în pământ.

— Îmi spui pe unde-ai fost?

— Am umblat.

— Am tras o spaimă de moarte.

Nu era mânie în glasul lui, nici măcar reproş, doar oboseală.

— Ştiu. Şi-mi pare rău, am răspuns.

— Ce-ai păţit la faţă?

— Am alunecat prin ploaie şi am căzut.

— Ploaia aia trebuie că avea o lovitură de dreapta zdravănă. Pune-ţi ceva.

— Nu-i nimic. Nici nu simt, am minţit eu. Am nevoie doar să mă duc la culcare. Pic de somn.

— Cel puţin deschide-ţi cadoul înainte să mergi să te culci, a zis tata.

Mi-a arătat pachetul învelit în celofan pe care îl pusese cu o seară în urmă pe masa din sufragerie. Am şovăit o clipă.

Tata a încuviinţat. Am luat pachetul şi l-am cântărit. I l-am

întins tatei fără să-l deschid.

— Cel mai bine ar fi să-l returnezi. Nu merit niciun dar.

— Darurile se fac pentru plăcerea celui care dăruieşte, nu pentru meritele celui care primeşte, a zis tata. În plus, nu se mai poate returna. Deschide-l.

Am desfăcut cadoul învelit meticulos, în penumbra zorilor.

Pachetul conţinea o cutie din lemn sculptat, strălucitoare, garnisită cu nituri aurite. Zâmbetul mi se lumină înainte de a o deschide. Sunetul încuietorii la deschidere era excelent, de mecanism de ceasornicărie. Interiorul penarului era îmbrăcat în catifea de un albastru întunecat. Fabulosul Montblanc Meinsterstuck al lui Victor Hugo trona în centru, orbitor. L-am luat în mână şi l-am contemplat în lumina balconului. Pe clama aurită a capacului era gravată o inscripţie: Daniel Sempere, 1953

M-am uitat la tata, cu gura căscată. Cred că nu l-am văzut niciodată atât de fericit cum mi s-a părut a fi în clipa aceea.

Fără niciun cuvânt, s-a ridicat din fotoliu şi m-a îmbrăţişat cu putere. Am simţit un nod în gât şi, în lipsa cuvintelor, am înghiţit în sec.

Năravul din născare

1953

11

În acel an, toamna a acoperit Barcelona cu o mantie de frunze uscate care se roteau pe străzi ca o piele de şarpe.

Amintirea acelei nopţi îndepărtate a aniversării mele îmi retezase din elanuri, ori poate că viaţa se hotărâse să-mi acorde un an sabatic în privinţa suferinţelor mele de vodevil, ca să încep să mă maturizez. Am constatat că abia mă mai gândeam la Clara Barcelo, sau la Julián Carax, sau la acea fantoşă fără chip care mirosea a hârtie arsă şi se declara un personaj scăpat din paginile unei cărţi. Prin noiembrie împlinisem o lună de sobrietate, fără să mă apropii nici măcar o dată de Plaza Real ca să cerşesc un crâmpei din Clara la fereastră. Meritul, trebuie să mărturisesc, nu mi-a aparţinut în întregime. La librărie lucrurile începuseră să

prindă viaţă, iar tata şi cu mine aveam foarte mult de lucru, încât cu greu puteam face faţă.

— În situaţia asta, trebuie să mai angajăm pe cineva, să ne ajute la căutarea comenzilor, spunea tatăl meu. Ce ne-ar trebui nouă ar fi cineva cu totul aparte, jumătate detectiv, jumătate poet, care să ceară puţin şi pe care să nu-l sperie misiunile imposibile.

— Cred că am candidatul potrivit, am zis eu.

L-am găsit pe Fermín Romero de Torres în locul său obişnuit, sub arcadele de pe strada Fernando. Cerşetorul tocmai reconstituia prima pagină din Foaia de luni pornind de la nişte fragmente recuperate dintr-un coş de hârtii.

Ilustraţia zilei era despre lucrările publice şi dezvoltare.

— Fir-ar să fie! Altă belea? l-am auzit exclamând. Oamenii ăştia ai fascismului or să sfârşească prin a ne transforma pe toţi într-un neam de bigoţi şi de batracieni.

— Bună ziua, am zis încetişor. Vă mai amintiţi de mine?

Cerşetorul îşi ridică privirea, iar chipul i se lumină dintr-o dată într-un zâmbet radios.

— Cât mă bucur să vă revăd! Ce mai e nou, stimate prietene? O să acceptaţi o duşcuţă de negrişor, nu-i aşa?

— Azi e rândul meu să ofer, am zis eu. Aveţi chef?

— Dom’le, n-aş zice nu la nişte fructe de mare ca lumea,

dar eu mă pregătesc de bombardament.

Pe drumul spre librărie, Fermín Romero de Torres mi-a relatat tot soiul de deplasări pe care le efectuase în acele săptămâni cu scopul şi efectul de a eluda forţele de securitate a statului şi, mai ales, pe nemesis-ul său, un inspector pe nume Fumero, cu care se pare că avea un lung palmares de conflicte.

— Fumero? am întrebat eu, amintindu-mi că aşa se numea soldatul care-l ucisese pe tatăl Clarei Barcelo în castelul Montjuic, la începutul războiului.