— Marco vrea să intre în teleconferinţă cu noi. Îl chem şi pe el.

La ora 12:30 Taylor mă duce la Universitatea din Vancouver ca să iau prânzul cu preşedintele, cu şeful departamentului de ştiinţe ale mediului şi cu vicepreşedintele departamentului de dezvoltare economică. Când intrăm pe aleea lungă, nu mă

pot abţine să nu mă uit la toţi studenţii în speranţa că dau cu ochii de domnişoara Steele. Din păcate, n‑o zăresc; probabil că‑i închisă în bibliotecă, citind vreun classic. Mă consolează

gândul că e pe undeva, pierdută în lectură. Nu mi‑a răspuns la ultimul e‑mail, dar a muncit. Poate că‑mi va răspunde după

prânz.

Îmi vibrează telefonul exact când ajungem lângă clădirea ad mi nistrativă. E Grace. Nu mă sună niciodată în timpul săptă‑

mânii.

— Mamă?

— Bună, dragule. Ce mai faci?

— Bine. Mai am puţin şi intru într‑o întâlnire.

— Asistenta ta mi‑a spus că eşti la Portland.

Are vocea plină de speranţă.

La naiba. Crede că sunt cu Ana.

— Da, am treabă.

— Ce mai face Anastasia?

Iată!

— Din câte ştiu, face bine, Grace. Ce vrei de la mine?

Ah, Doamne sfinte. Şi mama este o persoană ale cărei aşteptări trebuie remodelate.

238 Grey

E L James 239

— Mia vine acasă cu o săptămână mai devreme, sâmbătă.

Eu sunt de gardă atunci şi tatăl tău este plecat la o conferinţă

unde susţine un seminar despre caritate şi întrajutorare, zice ea.

— Vrei s‑o iau eu de la aeroport?

— Vrei?

— Desigur. Roag‑o să‑ţi spună când ajunge.

— Mulţumesc, dragule. Salut‑o pe Anastasia din partea mea.

— Trebuie să închid. La revedere, mamă.

Închid înainte să apuce să‑mi mai pună şi alte întrebări dubi‑

oase. Taylor deschide portiera.

— Ar trebui să scap de aici până la ora trei.

— Da, domnule Grey.

— Mâine poţi s‑o vezi pe fiica ta, Taylor?

— Da, domnule.

Are o expresie caldă şi plină de mândrie paternă.

— Minunat.

— Vin să vă iau la trei, zice el.

Mă îndrept către clădirea administrativă a universităţii… O să

fie un prânz foarte lung.

Astăzi am reuşit să nu mă gândesc deloc la Anastasia Steele.

Aproape deloc. În timpul prânzului au fost momente când mi‑am imaginat că suntem împreună în camera de joacă… Cum a numit‑o ea? Camera Roşie a Durerii. Clatin din cap, zâmbind şi‑mi verific e‑mailul. Femeia asta se pricepe la cuvinte, dar deocamdată n‑am primit nimic de la ea pe ziua de azi.

Mă schimb din costum în trening, pregătit să mă duc la sala de forţă a hotelului. Când sunt pe picior de ieşire din cameră, aud un sunet. E ea.

De la: Anastasia Steele

Despre: Inconvenientele mele… Dar ale tale?

Data: 24 mai 2011, 18:29

Către: Christian Grey

Domnule,

Vă rog să observaţi de când datează: 1580–1590. Vă reamintesc cu respect că suntem în anul 2011. A trecut mult timp de atunci.

Vă sugerez o altă definiţie ca s‑o studiaţi până la ora întâlnirii noastre:

Compromis — substantiv