Închid înainte să‑mi sesizeze entuziasmul şi bucuria. Mă las pe spate în fotoliu, uitându‑mă fix la formele clădirilor care se cufundă
în întuneric şi îmi trec mâinile prin păr.
Cum mama dracului închei eu această afacere?
Duminică,
15 mai 2011
Cu melodiile lui Moby urlându‑mi în urechi alerg pe Southwest Salmon Street spre râul Willamette. Este 6:30 dimineaţa şi încerc să‑mi limpezesc mintea. Noaptea trecută am visat‑o pe ea. Ochi albaştri, glas întretăiat… frazele ei care se termină cu „domnule“
înainte de a îngenunchea în faţa mea. De când am întâlnit‑o, visele mele s‑au schimbat în mod fericit, nu mai sunt coşmaru‑
rile obişnuite. Mă întreb cum ar fi gestionat Flynn situaţia. Acest gând este atât de derutant, încât încerc să nu‑l bag în seamă şi‑mi forţez limitele corpului sprintând pe malul râului Willamette. În timp ce alerg, soarele străpunge norii şi îmi trimite o rază de speranţă.
Două ore mai târziu, în drum spre hotel trec pe lângă o cafenea.
Poate că ar trebui să‑i duc o cafea.
Ca şi cum ne‑am da o întâlnire?
În fine. Nu. Nu o întâlnire. Îmi vine să râd din cauza acestui gând caraghios. Doar un taifas — tot un fel de interviu. Aşa pot să aflu şi eu
mai multe despre femeia aceasta enigmatică şi îmi pot da seama dacă
e interesată de mine sau dacă îmi pierd vremea aiurea. Sunt singur în lift şi încep sesiunea de stretching. O închei în apartamentul de hotel şi mă simt echilibrat şi calm pentru prima oară de când am ajuns la Portland. Micul dejun mi‑a fost adus şi mor de foame. E o senzaţie pe care n‑o tolerez — niciodată. Mă aşez să iau micul dejun în trening, hotărându‑mă să mănânc înainte de a face duş.
Aud o bătaie grăbită în uşă. Deschid şi‑l descopăr pe Taylor stând în prag.
— Bună dimineaţa, domnule Grey.
— ’Neaţa. Au venit?
— Da, domnule. S‑au instalat în camera 601.
— Cobor imediat.
Închid uşa şi‑mi bag cămaşa în pantalonii gri. Am părul ud de la duş, dar mă doare în cot. O ultimă privire aruncată acestui dobitoc dubios în oglindă şi ies, urmându‑l pe Taylor la lift.
Camera 601 este plină de lume, lumini şi camera foto, dar o găsesc imediat din priviri. Stă într‑o parte. Are părul desfăcut: o coamă bogată şi lucioasă care i se revarsă peste sâni. Poartă blugi strâmţi şi tenişi, şi o jachetă bleumarin cu mânecă scurtă peste un tricou alb. Oare jeanşii şi tenişii reprezintă ţinuta ei defini‑
torie? Deşi nu mi se par cele mai potrivite articole de îmbrăcă‑
minte, trebuie să recunosc că‑i scot în evidenţă picioarele bine conturate. Ochii ei, dezarmanţi ca de obicei, se fac mari când mă
apropii de ea.
— Domnişoară Steele, ne întâlnim din nou.
Îmi apucă mâna întinsă şi, pentru un moment, îmi vine să‑i strâng mâna şi să o duc la buze.
Grey, nu fi absurd.
Se îmbujorează din nou, delicios, şi arată spre prietena ei, care stă prea aproape de noi, aşteptând s‑o bag în seamă.
— Domnule Grey, ea e Katherine Kavanagh, spune ea.
42 Grey
E L James 43
Îi dau drumul cu ezitare şi mă întorc către insistenta domnişoară
Kavanagh. E înaltă, frapantă şi dichisită, ca şi tatăl ei, dar are ochii mamei sale şi ştiu că ei trebuie să‑i mulţumesc pentru întâlnirea cu încântătoarea domnişoară Steele. Acest gând mă face mai binevoitor faţă de ea.
— Ambiţioasa domnişoară Kavanagh. Ce mai faceţi? Sper că
vă simţiţi mai bine. Anastasia spunea că săptămâna trecută eraţi bolnavă.
— Acum sunt bine, mulţumesc, domnule Grey.
Are o strângere de mână fermă şi încrezătoare şi mă îndoiesc că a avut măcar o singură zi grea în toată existenţa ei privilegiată.
Mă întreb cum de aceste două femei sunt prietene. Nu au nimic în comun.
— Mulţumesc că v‑aţi rupt din timpul dumneavoastră ca să
faceţi acest lucru, spune Katherine.
