Calmează‑te, Grey. Vorbeşte despre ceai.

Gata cu preambulul; e timpul să depunem puţin interes în această afacere.

— E iubitul tău?

48 Grey

E L James 49

Sprâncenele i se adună, formându‑i un mic v deaspura nasului.

— Cine?

Iată un răspuns bun.

— Fotograful. José Rodriguez.

Ea râde. De mine.

De mine!

Şi nu‑mi dau seama dacă râde de uşurare sau pentru că i se pare că sunt caraghios. E enervant. Nu pot s‑o măsor corect. Mă place sau nu? Îmi spune că e doar un prieten.

Ah, iubito, vrea să‑ţi fie mai mult decât prieten.

— De ce credeţi că e iubitul meu? mă întreabă ea.

— După cum îi zâmbeai şi după cum îţi zâmbea.

Nu ai nici cea mai vagă idee, nu‑i aşa? Băiatul e îndrăgostit lulea.

— Face mai mult parte din familie, zice ea.

Aşa, deci pasiunea e doar de partea lui şi pentru un moment mă întreb dacă îşi dă seama cât e de încântătoare. Ocheşte brioşa cu afine în timp ce‑i scot hârtia şi pentru scurt timp mi‑o imaginez pe genunchii mei, cum o hrănesc, îmbucătură după îmbucătură.

Gândul este derutant — şi excitant.

— Vrei şi tu? o întreb.

Ea scutură din cap.

— Nu, mulţumesc.

Are o voce ezitantă şi îşi studiază din nou mâinile. De ce este atât de agitată? Poate că din cauza mea?

— Şi băiatul pe care l‑am cunoscut ieri, la magazin. Nici el nu e iubitul tău?

— Nu. Paul e doar un prieten. V‑am zis şi ieri.

Se încruntă din nou ca şi cum s‑ar simţi confuză şi îşi încruci‑

şează braţele, într‑o atitudine defensivă. Nu‑i plac întrebările despre băieţi. Îmi aduc aminte cât de jenată părea când puştiul de la magazin a luat‑o în braţe, de parcă ar fi fost a lui.

— De ce întrebaţi? continuă ea.

— Pari agitată în preajma bărbaţilor.

Face ochii mari. Chiar are ochi frumoşi, de culoarea oceanului la Cabo, cea mai albastră apă dintre cele mai albastre. Ar trebui s‑o duc acolo.

Poftim? Cum de mi‑a trecut asta prin cap?

— Vă consider intimidant, spune ea şi îşi coboară privirea, jucându‑se din nou cu degetele.

Pe de o parte este atât de supusă, dar pe de alta este…

provocatoare.

— Aşa ar trebui să mă consider, intimidant.

Da. Aşa ar trebui. Nu sunt mulţi oameni suficient de curajoşi care să‑mi spună că‑i intimidez. E cinstită şi‑i spun asta — dar când îşi întoarce privirea, nu‑mi dau seama la ce se gândeşte. E enervant.

Oare mă place? Sau doar tolerează această întâlnire ca să susţină

interviul lui Kavanagh? Care variantă e cea adevărată?

— Eşti o enigmă, domnişoară Steele.

— Nu e nimic misterios la mine.

— Cred că eşti foarte introvertită.

Ca orice supusă cumsecade.

— În afară de faptul că te înroşeşti, desigur, foarte des. Aş vrea să

ştiu pur şi simplu de ce te înroşeşti.

Poftim. Asta o să‑i provoace o reacţie. Bag o bucată mică de brioşă cu afine în gură şi îi aştept reacţia.

— Întotdeauna faceţi observaţii atât de intime?

Hai, că asta nu e atât de intim, nu‑i aşa?

— Nu mi‑am dat seama. Te‑am jignit?

— Nu.

— Bine.