— Trebuie să duc pe toată lumea acasă, zice ea exasperată.
— Taylor, strig eu, iar Ana tresare.
Cred că o fac să fie agitată şi nu‑mi dau seama dacă e de bine sau de rău. Şi nu‑şi găseşte locul. Mă gândesc distrat la toate felurile prin care i‑aş pune capăt neastâmpărului.
— Locuiesc la universitate?
Ana aprobă din cap şi‑l rog pe Taylor să‑i ducă acasă pe prie‑
tenii ei.
— Iată. Acum poţi să vii cu mine la o cafea?
— Ăă — domnule Grey, ăă — chestia asta…
Se opreşte.
Rahat. O să spună „nu“. O să ratez afacerea. Se uită fix la mine, cu o privire strălucitoare.
— Uitaţi ce e, Taylor nu e obligat să‑i ducă acasă. O să schimb maşina cu Kate, dacă mă lăsaţi un moment.
Uşurarea mea e vizibilă şi zâmbesc.
Am obţinut o întâlnire!
Deschizând uşa, îi fac loc să iasă, în timp ce Taylor îşi ascunde cu greu uimirea de pe chip.
— Poţi să‑mi aduci jacheta, Taylor?
— Sigur, domnule.
Se răsuceşte pe loc, strângând din buze în timp ce se îndepăr‑
tează pe culoar. Îl urmăresc cu ochii îngustaţi până când dispare în lift în timp ce eu mă sprijin de perete şi o aştept pe domnişoara Steele.
Ce mama dracului i‑aş putea spune?
„Ţi‑ar plăcea să fii sclava mea?“
Nu. Calmează‑te, Grey. S‑o luăm pas cu pas.
Taylor se întoarce peste câteva minute, cu jacheta mea în mână.
— Asta e tot, domnule?
— Da. Mulţumesc.
Mi‑o întinde şi pleacă, lăsându‑mă stând ca un idiot pe culoar.
Oare cât are de gând Anastasia să întârzie? Mă uit la ceas. Cred că negociază schimbul de maşini cu Katherine. Sau pălăvrăgeşte cu Rodriguez, explicându‑i că iese la cafea doar ca să‑mi închidă gura şi să‑mi mulţumească astfel pentru articol. Gândurile mi se întunecă.
Poate că îl şi sărută de la revedere.
La naiba.
Apare un moment mai târziu şi sunt mulţumit. Nu arată ca şi când ar fi fost sărutată de curând.
— Gata, spune ea, cu hotărâre. Să mergem la cafea.
Dar obrajii ei roşii îi subminează întru câtva efortul de a părea sigură pe sine.
— După dumneavoastră, domnişoară Steele.
Îmi ascund încântarea în timp ceea ea îşi potriveşte paşii înaintea mea. În timp ce o prind din urmă, simt cum mă roade curiozitatea în legătură cu relaţia pe care o are cu Katherine, în special în legătură cu compatibilitatea dintre ele. O întreb de cât timp se cunosc.
— Din primul an de facultate. E o prietenă bună.
Căldura i se simte în glas. Ana este clar o persoană devotată. A bătut tot drumul până în Seattle să mă intervieveze când Katherine era bolnavă şi mă trezesc sperând ca domnişoara Kavanagh s‑o trateze cu aceeaşi loialitate şi cu acelaşi respect.
Chem liftul şi aproape imediat se deschid uşile. Un cuplu se desprinde brusc dintr‑o îmbrăţişare pasională, cei doi simţindu‑se jenaţi că au fost surprinşi. Îi ignorăm şi păşim în lift, dar eu prind cu coada ochiului zâmbetul de drăcuşor al Anastasiei.
Coborâm către parter şi atmosfera este încărcată de atâta dorinţă
neconsumată. Şi nu‑mi dau seama dacă vine de la cuplul din spatele nostru sau de la mine.
Da. O vreau. Oare ea îşi va dori ce am eu de oferit?
Mă bucur când uşile se deschid din nou şi o iau de mână, şi constat că e răcoroasă, nu transpirată, cum mă aşteptam. Poate că
