— Welch?

— Domnule Grey.

— Verificările pe care le‑ai făcut săptămâna trecută pentru mine.

Anastasia Steele. E studentă la WSU.

— Da, domnule. Îmi aduc aminte.

— Aş vrea să afli când are ultimul examen şi să mă anunţi în regim prioritar.

— Desigur, domnule. Altceva?

— Nu, asta e tot.

Închid telefonul şi mă uit fix la cărţile de pe biroul meu. Trebuie să găsesc un citat.

Ros, adjuncta mea şi şefa operaţiunilor, e în formă.

— O să primim autorizaţie de la oficialii sudanezi ca să

depozităm încărcătura în Port Sudan. Dar contactele noastre de la faţa locului ezită când vine vorba de drumul până la Darfur.

Realizează un studiu de risc ca să vadă cât de viabil este acest plan.

Probabil că logistica e dificilă; dispoziţia ei senină obişnuită

lipseşte cu desăvârşire.

— Putem să lansăm încărcătura cu paraşuta.

— Christian, cheltuielile unei livrări cu paraşuta…

— Ştiu. Hai să vedem cu ce soluţii vin prietenii noştri de la ONG.

— Bine, spune şi oftează. De asemenea, aştept şi autorizaţie de la Departamentul de Stat.

Îmi dau ochii peste cap. Birocraţie nenorocită.

— Dacă trebuie să mituim pe cineva — sau să‑l rog pe senatorul Blandino să intervină — spune‑mi.

— Următorul subiect este amplasarea noii fabrici. Ştii că scuti‑

rile de taxe în Detroit sunt uriaşe. Ţi‑a trimis rezumatul.

— Ştiu. Dar, pentru Dumnezeu, chiar trebuie să fie la Detroit?

— Nu ştiu ce ai împotriva acelui loc. Ne satisface criteriile.

62 Grey

E L James 63

— Bine, pune‑l pe Bill să verifice potenţialele terenuri indus‑

triale abandonate. Şi să mai verificăm o dată ce altă municipalitate mai oferă termeni favorabili.

— Bill a trimis‑o deja pe Ruth să se vadă cu reprezentanţii Autorităţii pentru reamenajarea terenurilor industriale abandonate din Detroit, oraş care nu poate fi mai primitor de atât, dar o să‑l rog pe Bill să facă o verificare finală.

Îmi sună telefonul.

— Da, mârâi la Andrea — ştie că urăsc să fiu deranjat în timpul unei şedinţe.

— Îl am pe Welch la telefon pentru dumneavoastră.

Ceasul meu arată ora 11:30. S‑a mişcat repede.

— Fă‑mi legătura.

Îi fac semn lui Ros să se oprească.

— Domnule Grey?

— Welch. Ce veşti ai?

— Domnişoara Steele are ultimul examen mâine, pe 20 mai.

La naiba. Nu am mult timp la dispoziţie.

— Minunat. De atât aveam nevoie.

Îi închid.

— Ros, mai ai răbdare cu mine un minut.

Ridic receptorul. Andrea răspunde imediat.

— Andrea, am nevoie de un notecard gol să scriu un mesaj peste o oră, spun eu şi închid. Aşa, Ros, unde rămăseserăm?

La 12:30 Olivia intră la mine în birou cu masa de prânz. E o fată

înaltă, suplă, cu o faţă drăguţă. Din păcate, se uită prea des la mine cu dorinţă. Duce o tavă pe care sper să aibă ceva comestibil. După

o dimineaţă aglomerată, mor de foame. Ea tremură în timp ce‑mi aşază tava pe birou.

Salată de ton. Bine. N‑a dat‑o în bară nici măcar o dată.

De asemenea, îmi pune pe birou trei carduri albe de dimensiuni diferite, alături de plicurile corespunzătoare.