— Respiră, Anastasia, respiră.
Trebuie s‑o las să dispară înainte să fac vreo tâmpenie, dar sunt surprins de ezitarea mea. Vreau s‑o mai ţin în braţe încă un moment.
— Te voi ridica şi te voi lăsa să pleci.
Fac un pas înapoi şi ea îmi dă drumul, dar, în mod bizar, nu mă
simt deloc uşurat. Îmi trec mâinile pe umerii ei ca să fiu sigur că e în stare să stea în picioare. Chipul îi capătă o expresie umilită. Este îngrozită de respingerea mea.
La naiba. N‑am vrut să te rănesc.
— Mă descurc, spune ea şi dezamăgirea îi răzbate în tonul vocii.
E oficială şi distantă, dar nu se desprinde din strânsoarea mea.
— Mulţumesc, adaugă.
— Pentru ce anume?
— Pentru că m‑aţi salvat.
Şi aş vrea să‑i spun că eu o salvez de mine în primul rând… e un gest nobil, dar nu este ceea ce şi‑ar dori să audă.
— Idiotul ăla mergea pe sens interzis. Mă bucur că am fost aici.
Mă trec fiorii când mă gândesc ce‑ar fi putut să ţi se întâmple.
Acum eu sunt acela care bate câmpii şi tot nu pot s‑o las să plece.
Mă ofer să stau puţin cu ea la hotel, ştiind că e un pretext pentru a mai petrece puţin timp împreună, şi doar atunci îi dau drumul.
Ea clatină din cap, cu spatele înţepenit, şi îşi încolăceşte braţele în jurul propriului trup, într‑un gest autoprotector. O clipă mai târziu ţâşneşte traversând strada, iar eu trebuie să mă grăbesc pentru a ţine pasul cu ea.
Când ajungem la hotel, se întoarce şi mă priveşte încă o dată, stăpână pe sine.
— Mulţumesc pentru ceai şi pentru şedinţa foto.
Mă priveşte fără niciun strop de pasiune şi regretul îşi face loc în mine.
— Anastasia… eu… nu ştiu ce să‑ţi spun, decât că‑mi pare rău.
— Pentru ce, Christian? se răsteşte ea.
Oau. E supărată pe mine şi toarnă fiecare picătură de nemulţu‑
mire posibilă în toate silabele numelui meu. E o noutate. Şi pleacă.
Iar eu nu vreau să plece.
— Baftă la examene.
În ochii i se citeşte suferinţa şi indignarea.
— Mulţumesc, mormăie ea, cu dispreţ în glas. La revedere, domnule Grey.
Joi,
Se întoarce şi iese în stradă, îndreptându‑se către garajul subteran. O privesc cum se îndepărtează, sperând că mă va mai privi 19 mai 2011
încă o dată, dar nu o face. Dispare în interiorul clădirii, lăsând în urma ei o umbră de regret, amintirea ochilor ei frumoşi şi parfumul livezii de meri pe timp de toamnă.
56 Grey
Joi,
19 mai 2011
Nu! Strigătul meu reverberează când întâlneşte pereţii dormito‑
rului şi mă trezeşte din coşmar. Sunt acoperit de sudoare, în nări simt miros de bere stătută, ţigări şi sărăcie şi simt o teamă teribilă
de violenţă la beţie. În timp ce mă ridic, mă iau cu mâinile de cap şi încerc să‑mi calmez ritmul crescut al bătăilor inimii şi respiraţia întretăiată. În ultimele patru nopţi a fost la fel. Mă uit la ceas şi văd că este ora 3 dimineaţa.
Mâine am două întâlniri importante… azi… şi trebuie să dorm şi să am mintea limpede. La naiba, ce n‑aş da pentru un somn bun noaptea. Şi mai am programată şi o nenorocită de rundă de golf cu Bastille. Ar trebui să anulez golful; gândul că pot să joc şi să pierd îmi întunecă şi mai tare dispoziţia.
Mă dau joc din pat cu greu şi bâjbâi pe culoar, ajungând în bucătărie. Acolo, îmi umplu un pahar cu apă şi mă surprind, îmbrăcat doar în pantalonii de pijama, cu imaginea reflectată în peretele de sticlă din cealaltă parte a încăperii. Îmi întorc privirea dezgustat.
58 Grey
