— Serios?

— Da.

— Tare. Mai ţii minte când ne ducea tata?

— Da.

Clatin din cap când îmi aduc aminte. Tata este un atotcunos‑

cător, o adevărată personalitate enciclopedică: este educat, sportiv, nonşalant în oraş, dar şi mai nonşalant în natură. A adoptat cu mare drag trei copii… iar eu sunt cel care nu se ridică la aşteptările lui.

Dar înainte să devin adolescent aveam o legătură puternică.

Era eroul meu. Îi plăcea mult să ne ducă în drumeţie cu cortul şi să

facem tot felul de activităţi în natură, pe care şi acum le îndrăgesc: iahtingul, mersul cu caiacul, cu bicicleta, pe toate le făceam.

Pubertatea însă a stricat toată combinaţia.

— Mă gândeam că dacă ajungem târziu după‑amiaza, nu mai avem timp să ne dăm cu bicicletele.

— Bine gândit.

— Deci de cine fugi?

— Frate, eu sunt genul iubeşte‑le şi lasă‑le. Ştii şi tu. Fără obli‑

gaţii. Gagicile află că ai propria ta afacere şi încep să le treacă prin cap diverse idei.

Îmi aruncă o privire lungă.

— Tu te‑ai gândit bine să‑ţi ţii scula în pantaloni.

— Nu cred că vorbeam despre scula mea, ci despre a ta şi despre cine s‑a aflat de curând la celălalt capăt al ei.

Elliot chicoteşte.

— Am pierdut numărătoarea. Oricum, gata cu mine. Ce mai face palpitanta lume a comerţului şi a finanţelor grele?

— Chiar vrei să ştii?

Îi arunc o privire.

— Neah, behăie el, iar eu râd de apatia lui şi de lipsa lui de elocinţă.

— Cum merg afacerile? îl întreb.

— Îţi verifici investiţia?

70 Grey

E L James 71

— Întotdeauna.

Cu asta mă ocup.

— Păi, am început proiectul Spokani Eden săptămâna trecută şi suntem în grafic, dar a trecut doar o săptămână.

Ridică din umeri. În spatele aparenţelor oarecum banale, fratele meu este un ecologist convins. Pasiunea lui pentru o existenţă suste‑

nabilă naşte uneori conversaţii aprinse în timpul cinelor în familie de duminică, iar ultimul său proiect este un complex de locuinţe ecologice şi ieftine în nordul oraşului Seattle.

— Sper să pot instala noul sistem de ape reziduale reciclate de care îţi povesteam. Asta înseamnă că toate căminele îşi vor reduce consumul de apă şi facturile vor scădea cu douăzeci şi cinci la sută.

— Impresionant.

— Aşa sper.

Ne îndreptăm fără să mai vorbim către centrul oraşului Portland şi, exact când intrăm în garajul subteran al hotelului The Heathman —

ultimul loc unde am văzut‑o pe Ana — Elliot murmură:

— Ştii că ratăm meciul celor de la Mariners în seara asta.

— Poate că în seara asta rămâi în faţa televizorului. Dă‑i sculei tale o pauză şi uită‑te la basebal .

— Mi se pare o idee bună.

A ţine pasul cu Elliot este o adevărată provocare. Străbate cărarea cu aceeaşi atitudine nepăsătoare pe care o aplică majorităţii situaţi‑

ilor. Elliot nu cunoaşte frica — de aceea îl admir. Dar dacă merg cu bicicleta în ritmul impus de el nu apuc să admir împrejurimile.

De‑abia trag cu ochiul la vegetaţia bogată care trece pe lângă mine într‑o secundă, dar îmi ţin ochii aţintiţi asupra potecii, încercând să

evit gropile.

La sfârşitul cursei suntem amândoi murdari şi epuizaţi.

— A fost cea mai distractivă chestie pe care am făcut‑o în ultima vreme cu hainele pe mine, zice Elliot după ce predăm bicicletele portarului de la The Heathman.

— Mda, mormăi eu şi apoi îmi aduc aminte cum am ţinut‑o pe Anastasia când am salvat‑o din calea biciclistului.

Căldura trupului ei, sânii ei lipiţi de mine, parfumul ei inva‑

dându‑mi simţurile. Şi eu aveam atunci hainele pe mine…

— Mda, murmur din nou.