— Eram prin apropiere.

— Şi acesta cine este?

Zâmbeşte un pic cam prea entuziast către Elliot, întrerupându‑mă

din nou. Ce femeie exasperantă.

— El e fratele meu, Elliot. Elliot, Katherine Kavanagh. Unde e Ana?

Ea îi zâmbeşte şi mai larg lui Elliot, iar eu sunt surprins de surâsul lui pe măsură.

— Cred c‑a ieşit să ia o gură de aer, răspunde Kavanagh, dar nici nu se uită la mine.

N‑are ochi decât pentru domnul Iubeşte‑le şi Părăseşte‑le. Ce să

zic, până aici i‑a fost.

— A ieşit? Unde? strig eu.

— Ah. Pe acolo.

Arată către uşile duble aflate în celălalt capăt la barului.

Făcându‑mi loc prin mulţime, ajung la uşă, lăsându‑i în urmă

pe cei trei tipi morocănoşi şi pe Kavanagh şi Elliot cufundaţi într‑un schimb de zâmbete cu subînţeles.

După uşile duble dau de coada de la toaleta doamnelor şi dincolo de aceasta e o altă uşă, care este deschisă. Se află undeva în spatele barului. În mod ironic, duce în parcarea de unde tocmai am venit Elliot şi cu mine.

Ajungând afară, mă trezesc într‑un loc de întâlnire adiacent parcării — un spaţiu încadrat de nişte straturi de flori, unde câţiva oameni fumează, beau şi sporovăiesc. Unii se pupă. O zăresc.

Să‑mi bag! E cu fotograful. Aşa cred, deşi e greu de spus în lumina aceea slabă. Se află în braţele lui, dar pare că vrea să se desprindă de el. El îi şopteşte ceva, nu aud ce, şi o sărută pe obraz.

— José, nu, spune ea şi totul devine limpede.

Încearcă să‑l respingă.

Nu vrea să fie sărutată.

76 Grey

E L James 77

Pentru un moment îmi vine să‑i rup capul de pe umeri. Cu pumnii strânşi de‑o parte şi de a alta a corpului mă duc direct la ei.

— Cred că doamna a zis nu.

Vocea mi se aude rece şi sinistră în liniştea relativă, în timp ce mă străduiesc să‑mi ţin în frâu furia.

Îi dă drumul Anei, iar ea se uită la mine cu o expresie confuză, de om beat.

— Grey, spune el, cu o voce tăioasă, şi chiar am nevoie de tot autocontrolul de care pot da dovadă ca să nu‑l pocnesc şi să‑i şterg astfel dezamăgirea de pe mutră.

Ana se leagănă, apoi se apleacă şi vomită pe jos.

Ah, rahat!

— Ăă — Dios mío, Ana!

José sare din calea ei, total dezgustat.

Idiot nenorocit.

Nebăgându‑l în seamă, o apuc de păr şi i‑l ridic în timp ce ea vomită în continuare tot ce a mâncat şi a băut în seara asta. De fapt, constat cu oarece enervare că nu pare să prea fi mâncat. O ţin cu braţul pe după umeri şi o conduc departe de privirile curioşilor, către unul dintre straturile de flori.

— Dacă ai de gând să vomiţi din nou, vomită aici. Te ţin eu.

E mai întuneric aici. Poate vomita în linişte. Vomită la nesfârşit, cu mâinile sprijinite de gardul de cărămidă. Este demnă de milă.

Şi după ce îşi goleşte stomacul îi vine să verse în continuare, contorsionându‑se.

Frate, s‑a pus în cap rău de tot.

În cele din urmă, trupul i se destinde şi cred că a terminat. Îi dau drumul şi îi ofer batista mea, pe care o am, ca prin minune, în buzu‑

narul interior al sacoului.

Mulţumesc, doamnă Jones.

Ştergându‑se la gură, se răsuceşte şi se sprijină de zidul de cără‑

midă, evitând să se uite la mine, pentru că e ruşinată şi stânjenită.

Cu toate astea mă bucur foarte mult c‑o văd. Mi‑a dispărut furia

pe fotograf. Sunt de‑a dreptul încântat că stau în parcarea unui bar studenţesc din Portland cu domnişoara Anastasia Steele.

Îşi ia capul în mâini, se ascunde, apoi trage cu ochiul la mine, încă extrem de umilită. Întorcându‑se către uşă, aruncă o privire peste umărul meu. Presupun că se uită după „prietena“ ei.

— Ăă, ne vedem înăuntru, zice José, dar eu mă răsucesc şi îl ţintuiesc cu privirea şi, spre bucuria mea, ea nu‑l mai bagă în seamă, ci îşi întoarce ochii către mine.

— Îmi cer scuze, spune ea în cele din urmă, iar cu degetele moto‑

toleşte materialul fin al batistei.

Bine, hai să ne distrăm un pic.

— Pentru ce anume îţi ceri scuze, Anastasia?