Îmi atârn punga pe umăr şi ies din magazin.
Da, în ciuda voinţei mele, o doresc. Acum trebuie să aştept…
la naiba cu aşteptarea… din nou. Folosindu‑mi puterea voinţei într‑un fel care ar face‑o mândră pe Elena, îmi ţin privirea aţin‑
tită înainte, îmi scot telefonul din buzunar şi mă urc în maşina pe care am închiriat‑o. În mod intenţionat nu întorc capul ca să
mă uit la ea. Nu mă întorc. Nu mă întorc. Ochii mi se fixează pe oglinda retrovizoare, în care pot vedea intrarea în magazin, dar tot ce văd este uşa veche a acestuia. Nu e la fereastră, privind după
mine. Mă simt dezamăgit.
Apăs pe apelare rapidă şi Taylor răspunde înainte ca telefonul măcar să apuce să sune.
— Domnule Grey, spune el.
— Fă rezervare la The Heathman; rămân la Portland peste weekend, aşa că adu‑mi şi mie maşina, computerul şi actele de sub el, precum şi un rând sau două de haine.
— Da, domnule. Şi Charlie Tango?
— Roagă‑l pe Joe să‑l mute la aeroportul PDX.
— Sigur, domnule. Voi ajunge în aproximativ trei ore şi jumătate.
Închid telefonul şi pornesc motorul. Deci am câteva ore la dispo‑
ziţie în Portland.
În timp ce aştept, încerc să‑mi dau seama dacă fata asta e inte‑
resată de mine. Ce să fac? E timpul pentru o plimbare, cred. Poate reuşesc să scap de dorinţa asta ciudată pe care o simt.
Au trecut cinci ceasuri şi delicioasa domnişoară Steele nu m‑a sunat. Ce mama naibii am avut în cap? Privesc strada de la fereastra apartamentului meu de la The Heathman. Urăsc să aştept.
Întotdeauna am urât aşteptarea. Vremea, acum înnorată, mi‑a scurtat vizita prin Forest Park, dar această plimbare nu mi‑a potolit agitaţia. Sunt nervos că nu m‑a sunat deloc, dar mai ales sunt furios pe mine însumi. Sunt un prost pentru că mă aflu aici. Ce pierdere de vreme a fost să mă ţin după femeia asta. Când m‑am mai ţinut eu vreodată după vreo femeie?
Grey, revino‑ţi.
Oftez şi‑mi mai verific telefonul încă o dată în speranţa că i‑am ratat apelul, dar în continuare nu găsesc nimic pe ecran. Cel puţin a sosit Taylor şi mi‑a adus toate lucrurile de care aveam nevoie. Am de citit raportul lui Barney asupra testelor cu grafen realizate în depar‑
tamentul său şi pot lucra în linişte.
Linişte? Nu mai ştiu ce e liniştea de când domnişoara Steele s‑a prăbuşit la mine în birou.
Când ridic privirea, văd cum asfinţitul mi‑a învăluit aparta‑
mentul în umbre cenuşii. Perspectiva unei nopţi petrecute de unul singur este deprimantă. Pe când mă întreb ce să fac, telefonul îmi vibrează pe lemnul lăcuit al biroului şi pe ecran îmi apare un număr necunoscut, dar oarecum familiar, cu prefix de Washington. Brusc inima îmi bate de parcă aş fi alergat cincisprezece kilometri.
Să fie ea?
Răspund.
— Ăă… Domnule Grey? Anastasia Steele la telefon.
Faţa mi se luminează într‑un rânjet răutăcios. Ca să vezi, ca să vezi. Domnişoara Steele are vocea întretăiată, agitată, dar foarte blândă. Seara mea s‑a îmbunătăţit considerabil.
38 Grey
E L James 39
— Domnişoară Steele. Frumos din partea ta că m‑ai sunat.
Îi aud respiraţia sacadată, iar acest sunet îmi ajunge direct în zona vintrelor.
Minunat. Am efect asupra ei. Cum şi ea are asupra mea.
— Ăă — ne‑ar plăcea să organizăm şedinţa aceea foto pentru articol. Mâine, dacă se poate. Unde v‑ar conveni, domnule?
În camera mea. Doar tu, eu şi cablurile autoblocante.
— Eu locuiesc la The Heathman, în Portland. Să zicem ora nouă
şi jumătate, mâine‑dimineaţă?
— Bine, ne vedem acolo, zice ea, incapabilă să‑şi ascundă
uşurarea şi bucuria din glas.
— De‑abia aştept să ne vedem, domnişoară Steele.
