— Roagă‑l pe Joe să‑l mute la aeroportul PDX.

— Sigur, domnule. Voi ajunge în aproximativ trei ore şi jumătate.

Închid telefonul şi pornesc motorul. Deci am câteva ore la dispo‑

ziţie în Portland.

În timp ce aştept, încerc să‑mi dau seama dacă fata asta e inte‑

resată de mine. Ce să fac? E timpul pentru o plimbare, cred. Poate reuşesc să scap de dorinţa asta ciudată pe care o simt.

Au trecut cinci ceasuri şi delicioasa domnişoară Steele nu m‑a sunat. Ce mama naibii am avut în cap? Privesc strada de la fereastra apartamentului meu de la The Heathman. Urăsc să aştept.

Întotdeauna am urât aşteptarea. Vremea, acum înnorată, mi‑a scurtat vizita prin Forest Park, dar această plimbare nu mi‑a potolit agitaţia. Sunt nervos că nu m‑a sunat deloc, dar mai ales sunt furios pe mine însumi. Sunt un prost pentru că mă aflu aici. Ce pierdere de vreme a fost să mă ţin după femeia asta. Când m‑am mai ţinut eu vreodată după vreo femeie?

Grey, revino‑ţi.

Oftez şi‑mi mai verific telefonul încă o dată în speranţa că i‑am ratat apelul, dar în continuare nu găsesc nimic pe ecran. Cel puţin a sosit Taylor şi mi‑a adus toate lucrurile de care aveam nevoie. Am de citit raportul lui Barney asupra testelor cu grafen realizate în depar‑

tamentul său şi pot lucra în linişte.

Linişte? Nu mai ştiu ce e liniştea de când domnişoara Steele s‑a prăbuşit la mine în birou.

Când ridic privirea, văd cum asfinţitul mi‑a învăluit aparta‑

mentul în umbre cenuşii. Perspectiva unei nopţi petrecute de unul singur este deprimantă. Pe când mă întreb ce să fac, telefonul îmi vibrează pe lemnul lăcuit al biroului şi pe ecran îmi apare un număr necunoscut, dar oarecum familiar, cu prefix de Washington. Brusc inima îmi bate de parcă aş fi alergat cincisprezece kilometri.

Să fie ea?

Răspund.

— Ăă… Domnule Grey? Anastasia Steele la telefon.

Faţa mi se luminează într‑un rânjet răutăcios. Ca să vezi, ca să vezi. Domnişoara Steele are vocea întretăiată, agitată, dar foarte blândă. Seara mea s‑a îmbunătăţit considerabil.

38 Grey

E L James 39

— Domnişoară Steele. Frumos din partea ta că m‑ai sunat.

Îi aud respiraţia sacadată, iar acest sunet îmi ajunge direct în zona vintrelor.

Minunat. Am efect asupra ei. Cum şi ea are asupra mea.

— Ăă — ne‑ar plăcea să organizăm şedinţa aceea foto pentru articol. Mâine, dacă se poate. Unde v‑ar conveni, domnule?

În camera mea. Doar tu, eu şi cablurile autoblocante.

— Eu locuiesc la The Heathman, în Portland. Să zicem ora nouă

şi jumătate, mâine‑dimineaţă?

— Bine, ne vedem acolo, zice ea, incapabilă să‑şi ascundă

uşurarea şi bucuria din glas.

— De‑abia aştept să ne vedem, domnişoară Steele.

Închid înainte să‑mi sesizeze entuziasmul şi bucuria. Mă las pe spate în fotoliu, uitându‑mă fix la formele clădirilor care se cufundă

în întuneric şi îmi trec mâinile prin păr.

Cum mama dracului închei eu această afacere?

Duminică,

15 mai 2011

Cu melodiile lui Moby urlându‑mi în urechi alerg pe Southwest Salmon Street spre râul Willamette. Este 6:30 dimineaţa şi încerc să‑mi limpezesc mintea. Noaptea trecută am visat‑o pe ea. Ochi albaştri, glas întretăiat… frazele ei care se termină cu „domnule“

înainte de a îngenunchea în faţa mea. De când am întâlnit‑o, visele mele s‑au schimbat în mod fericit, nu mai sunt coşmaru‑

rile obişnuite. Mă întreb cum ar fi gestionat Flynn situaţia. Acest gând este atât de derutant, încât încerc să nu‑l bag în seamă şi‑mi forţez limitele corpului sprintând pe malul râului Willamette. În timp ce alerg, soarele străpunge norii şi îmi trimite o rază de speranţă.

Două ore mai târziu, în drum spre hotel trec pe lângă o cafenea.

Poate că ar trebui să‑i duc o cafea.

Ca şi cum ne‑am da o întâlnire?

În fine. Nu. Nu o întâlnire. Îmi vine să râd din cauza acestui gând caraghios. Doar un taifas — tot un fel de interviu. Aşa pot să aflu şi eu

mai multe despre femeia aceasta enigmatică şi îmi pot da seama dacă

e interesată de mine sau dacă îmi pierd vremea aiurea. Sunt singur în lift şi încep sesiunea de stretching. O închei în apartamentul de hotel şi mă simt echilibrat şi calm pentru prima oară de când am ajuns la Portland. Micul dejun mi‑a fost adus şi mor de foame. E o senzaţie pe care n‑o tolerez — niciodată. Mă aşez să iau micul dejun în trening, hotărându‑mă să mănânc înainte de a face duş.

Aud o bătaie grăbită în uşă. Deschid şi‑l descopăr pe Taylor stând în prag.

— Bună dimineaţa, domnule Grey.

— ’Neaţa. Au venit?

— Da, domnule. S‑au instalat în camera 601.

— Cobor imediat.

Închid uşa şi‑mi bag cămaşa în pantalonii gri. Am părul ud de la duş, dar mă doare în cot. O ultimă privire aruncată acestui dobitoc dubios în oglindă şi ies, urmându‑l pe Taylor la lift.