De ce m‑am oferit s‑o iau pe Mia de la aeroport? Aş putea fi cu Ana, ajutând‑o să‑şi împacheteze lucrurile, apoi ieşind la o pizza cu ea şi cu Kate şi cu Elliot — sau ce‑or face oamenii obişnuiţi.
Pentru numele lui Dumnezeu, Grey.
Ăsta nu eşti tu. Revino la realitate.
Mă învârt prin apartament, iar paşii îmi răsună în living, şi totul îmi pare dureros de pustiu faţă de ultima oară când am fost aici. Îmi desfac papionul. Poate că eu sunt cel pustiu pe dinăuntru. Îmi torn un Armagnac şi mă uit fix la clădirile care se întind dinspre Seattle către Canal.
Te gândeşti la mine, Anastasia Steele? Luminile sclipitoare ale oraşului Seattle n‑au niciun răspuns.
Îmi vibrează telefonul.
Oh. Să‑mi bag. În sfârşit. Ea e.
— Bună.
Sunt uşurat că m‑a sunat.
— Bună, zice ea.
— Mi‑am făcut griji din cauza ta.
— Ştiu, îmi pare rău că nu ţi‑am răspuns, dar sunt în ordine.
În ordine? Aş vrea să fiu şi eu aşa…
— Ai avut o seară plăcută? o întreb, încercând să par calm.
— Da. Am terminat de împachetat, iar Kate şi cu mine am comandat mâncare chinezească cu José.
Ah, e din ce în ce mai bine. Nenorocitul ăla de fotograf din nou.
De‑asta nu m‑a sunat.
— Tu ce‑ai făcut? mă întreabă când eu nu‑i zic nimic şi are un ton disperat.
De ce? Ce nu‑mi spune?
Ah, nu gândi mai mult decât trebuie, Grey!
Oftez.
— Am fost la un dineu caritabil. M‑am plictisit de moarte. Am plecat cât de repede am putut.
— Aş vrea să fii aici, şopteşte ea.
— Chiar vrei?
— Da, spune ea cu înflăcărare.
Ah. Poate că‑i e dor de mine.
352 Grey
E L James 353
— Ne vedem duminică? întreb eu, încercând să nu par foarte disperat.
— Da, duminică, zice ea şi cred că zâmbeşte.
— Noapte bună.
— Noapte bună, domnule.
Are o voce răguşită şi mă lasă fără suflu.
— Baftă cu mutarea de mâine, Anastasia.
Rămâne la telefon, respirând uşor. De ce nu închide? Nu vrea să
închidă?
— Închide, şopteşte ea.
Nu vrea să‑mi închidă telefonul şi asta mă binedispune imediat.
Zâmbesc la peisajul din Seattle.
— Nu, închide tu.
