Îmi ţin respiraţia.

— Nu. Mă bucur, zice ea.

— Bine. Şi eu mă bucur — în ciuda interogatoriului tău. Deci, ţi se pare OK să mă iei la întrebări şi crezi că ai imunitate diplomatică

pentru c‑am zburat tot drumul ăsta ca să te văd, nu‑i aşa? Nu merge aşa, domnişoară Steele. Vreau să ştiu ce simţi.

Ridică din sprâncene.

— Ţi‑am spus. Mă bucur că eşti aici. Mulţumesc că ai venit până

aici.

Pare sinceră.

— Plăcerea‑i de partea mea.

Mă aplec şi‑o sărut, iar ea se deschide ca o floare, oferindu‑se şi dorindu‑şi mai mult.

506 Grey

E L James 507

Mă retrag.

— Nu. Cred că vreau nişte răspunsuri înainte să mai facem ceva.

Oftează şi îşi reia expresia precaută.

— Ce vrei să ştii?

— Aşa, ce crezi despre înţelegerea noastră viitoare, pentru început.

Se strâmbă, de parcă răspunsul său ar fi de nerostit.

Ah, frate.

— Nu cred că pot face asta pentru o perioadă prea îndelungată.

Un weekend întreg să fiu cineva care nu sunt de fapt.

Se uită‑n jos, oriunde, dar nu la mine.

Nu e un „nu“. În plus, cred că are dreptate.

O apuc de bărbie şi‑i ridic capul ca să‑i văd ochii.

— Nu, nici eu nu cred că poţi.

— Râzi de mine?

— Da, dar într‑un fel pozitiv.

O sărut din nou.

— Nu eşti deloc o supusă‑model.

Rămâne cu gura deschisă. Oare se preface că e supărată? Apoi izbucneşte în râs, un râs molipsitor, şi‑mi dau seama că nu s‑a supărat.

— Poate că n‑am avut un profesor bun.

Ai dreptate, domnişoară Steele.

Izbucnesc şi eu în râs.

— Poate. Poate‑ar trebui să fiu mai strict cu tine.

Îi privesc chipul.

— A fost rău când te‑am bătut la fund prima oară?

— Nu, nu prea, spune ea, înroşindu‑se puţin în obraji.

— Mai mult ideea în sine te‑a deranjat? o întreb, insistând.

— Aşa cred. Faptul c‑am simţit plăcere când credeam că nu e cazul.

— Îmi amintesc că şi eu am simţit acelaşi lucru. Mi‑a luat o vreme să‑nţeleg.

În sfârşit purtăm această discuţie.

— Poţi folosi oricând cuvântul de siguranţă, Anastasia. Nu uita asta. Şi, dacă urmezi regulile care‑mi satisfac dorinţa de a te controla şi de a şti în siguranţă, atunci poate că vom găsi o cale.

— De ce trebuie să mă controlezi?

— Pentru că îmi satisface o nevoie care nu mi‑a fost satisfăcută

în anii copilăriei.

— Deci e un fel de terapie?

— Nu m‑am gândit la aşa ceva, dar da, cred că este.

Ea dă din cap.

— Dar uite care‑i faza — o dată îmi spui „nu mă sfida“, iar apoi îmi zici că‑ţi place să fii provocat. Asta e o graniţă foarte subţire.

— Ştiu. Dar se pare că te descurci de minune.