E ca şi cum m‑ar fi atins, lăsându‑mi cu unghiile nişte urme albe pe piept.

Ea clipeşte de câteva ori, studiindu‑mi reacţia, apoi vorbeşte cu un glas blând.

— Nu. Nu mă afectează atât de mult, dar nici nu sunt departe.

Pare neliniştită.

La naiba, atunci! Asta aruncă o cu totul altă lumină asupra rela‑

ţiei noastre.

— Ah, mormăi eu, pentru că nu ştiu ce altceva să spun.

Ea trage aer în piept şi se apropie de mine şi, când ajunge în faţa mea, îşi ridică privirea plină de spaimă.

— Atât de mult urăşti pedeapsa? şoptesc eu.

Asta e. Chiar suntem incompatibili.

Nu. Nu vreau să cred aşa ceva.

— Mă rog… nu, zice ea şi mă simt uşurat dintr‑odată. Nu, continuă ea. Am sentimente amestecate. Nici nu‑mi place, dar nici nu‑mi displace.

— Dar aseară, în camera de joacă, ai…

— O fac de dragul tău, Christian, pentru că tu‑ţi doreşti. Nu eu. Aseară nu m‑ai rănit. A fost un context diferit, ceva ce‑am putut înţelege, şi am încredere în tine. Dar când vrei să mă pedepseşti, mi‑e teamă c‑o să mă răneşti.

La naiba. Spune‑i.

E momentul adevărului, Grey.

— Chiar vreau să te rănesc. Dar nu mai mult decât poţi suporta.

N‑aş merge niciodată prea departe.

— De ce?

— Am nevoie de lucrul ăsta, şoptesc eu. Nu pot să‑ţi spun.

— Nu poţi sau nu vrei?

— Nu vreau.

— Deci ştii de ce?

— Da.

— Dar nu vrei să‑mi spui.

— Dacă‑ţi spun o să fugi din camera asta mâncând pământul şi n‑o să te mai întorci niciodată. Nu pot să risc aşa ceva, Anastasia.

— Vrei să rămân.

— Mai mult decât îţi dai seama. N‑aş suporta să te pierd.

Nu mai pot să rabd distanţa dintre noi. O apuc ca s‑o opresc din alergat şi‑o trag la mine în braţe, căutându‑i buzele. Ea‑mi răspunde lipindu‑şi buzele de ale mele, sărutându‑mă cu aceeaşi pasiune şi speranţă şi dorinţă. Întunericul ce‑mi dădea târcoale se retrage şi‑mi găsesc alinarea.

— Nu mă părăsi, îi şoptesc. Ai spus că n‑o să mă părăseşti şi m‑ai implorat să nu te părăsesc, în somn.

— Nu vreau să plec, zice ea şi se uită‑n ochii mei, căutând răspunsuri.

Şi mă simt expus — sufletul meu urât şi tulburat iese la suprafaţă.

— Arată‑mi, spune ea.

Şi habar n‑am ce vrea să spună.

— Ce să‑ţi arăt?

— Arată‑mi cât de mult poate să doară.

— Ce anume?

Mă las pe spate şi mă uit la ea neîncrezător.

— Pedepseşte‑mă. Vreau să văd cât de rău poate fi.

O, nu. Îi dau drumul şi mă‑ndepărtez de ea.

Mă priveşte fix: deschisă, sinceră, serioasă. Mi se mai oferă încă

o dată; e a mea, să fac ce vreau cu ea. Sunt uluit. Vrea să‑mi satisfacă

această nevoie? Nu‑mi vine să cred.

— Vrei să‑ncerci?

— Da. Am zis că vreau.

Are o expresie hotărâtă.

— Ana, mă derutezi.

— Şi eu sunt derutată. Mă străduiesc să‑mi lămuresc problema asta. Şi amândoi vom afla, o dată pentru totdeauna, dacă sunt în stare de aşa ceva. Dacă pot suporta asta, poate că şi tu…

596 Grey

E L James 597