A fost o dimineaţă interesantă. Am decolat de pe Boeing Field la 11:30, ora Coastei de Vest; Stephan zboară alături de secundul său, Jill Beighley, şi trebuie să ajungem în Georgia la 19:30, ora Coastei de Est.
Bill a reuşit să programeze pentru mâine o întâlnire cu reprezentanţii Autorităţii pentru Reamenajarea Spaţiilor Industriale Abandonate, iar eu s‑ar putea să‑i invit la un pahar diseară. Deci dacă Anastasia e ocupată cu altceva sau nu vrea să mă vadă, călătoria nu va fi o pierdere completă de vreme.
Bine, bine. Dacă asta vrei să crezi, Grey.
Am luat cu Taylor un prânz uşor şi acum am de lucrat la nişte acte şi am destul de mult de citit. Singura parte a ecuaţiei pe care trebuie s‑o mai rezolv este întâlnirea cu Ana. O să văd cum merge treaba după ce ajung în Savannah; sper să‑mi vină inspiraţia în timpul zborului.
Îmi trec mâna prin păr şi pentru prima oară într‑o lungă peri‑
oadă de timp mă las pe spate şi aţipesc în timp ce avionul zboară
480 Grey
E L James 481
la o înălţime de 10 000 de metri, către Savannah/Hilton Head International. Zgomotul motoarelor mă adoarme, iar eu sunt obosit.
Atât de obosit.
Din cauza coşmarurilor, Grey.
Nu ştiu de ce în acest moment sunt atât de rele. Închid ochii.
— Aşa te vei purta cu mine. Pricepi?
— Da, doamnă.
Îşi trece unghia stacojie peste pieptul meu.
Tresar şi mă zbat în legături, pentru că întunericul îşi face apariţia, iar pielea îmi arde de la atingerea ei. Dar nu scot un sunet.
Nu‑ndrăznesc.
— Dacă te porţi frumos, o să te las să‑ţi dai drumul. La mine în gură.
La naiba.
— Dar nu încă. Mai avem mult până acolo.
Unghia ei îmi zgârie pielea, de la piept către buric.
Îmi vine să urlu.
Mă apucă de bărbie, forţându‑mă să deschid gura, şi mă
sărută.
Are limba dornică şi umedă.
Îmi arată biciul de piele.
Şi ştiu că asta e ceva greu de suportat.
Dar îmi doresc marele premiu. Gura ei nenorocită.
Când cade prima lovitură şi îmi răneşte pielea, accept durerea şi endorfina care vine odată cu ea.
— Domnule Grey, aterizăm în douăzeci de minute, mă anunţă
Taylor, trezindu‑mă brusc. Vă simţiţi bine, domnule?
— Da. Sigur. Mulţumesc.
— Vreţi nişte apă?
— Te rog.
Inspir adânc ca să‑mi calmez bătăile inimii, iar Taylor îmi oferă
un pahar cu Evian rece. Iau o gură, bucuros că la bord nu se mai află
altcineva în afară de Taylor. Nu visez foarte des despre zilele mele intense alături de doamna Lincoln.
Pe hublou se văd cerul albastru şi puţinii nori rozalii ce ascund soarele care asfinţeşte. Lumina de aici e senzaţională. Aurie. Liniştită.
Soarele la apus care se oglindeşte în norii cumulus. Pentru o clipă îmi doresc să mă aflu în planor. Pariez că aici sunt nişte curenţi pe cinste.
Da!
