— Dă‑mi drumul. Nu…

Se zbate să scape din strânsoarea mea, îndepărtându‑se de mine, împingându‑mă, respingându‑mă, atacându‑mă ca o pisică sălbatică

furioasă.

598 Grey

E L James 599

— Nu mă atinge! şuieră ea.

Are chipul umflat şi plin de lacrimi, nasul îi curge, iar părul îi e o claie castanie şi ciufulită, dar n‑a arătat niciodată atât de magnific…

şi atât de furioasă în acelaşi timp.

Mânia ei mă loveşte.

E supărată. Supărată de‑adevăratelea.

Bine, nu m‑am gândit că va fi atât de furioasă.

Las‑o un moment. Aşteaptă să‑şi facă efectul endorfinele.

Îşi şterge lacrimile cu dosul palmei.

— Asta‑ţi place ţie cu adevărat? Îţi place de mine aşa?

Îşi şterge nasul cu mâneca halatului de baie.

Euforia mi se topeşte. Sunt uluit, total neajutorat şi paralizat de mânia ei. Plânsul îl cunosc şi‑l înţeleg, dar furia aceasta… undeva, în străfunduri, ştiu că‑mi aparţine şi nu vreau să mă gândesc la asta.

Nu te mai gândi la asta, Grey.

De ce nu m‑a rugat să mă opresc? N‑a rostit cuvântul de sigu‑

ranţă. Merita să fie pedepsită. A fugit de mine. Şi‑a dat ochii peste cap.

Asta se‑ntâmplă când mă sfidezi, iubito.

Se încruntă. Ochii albaştri îi sunt mari şi scânteietori, plini de suferinţă şi furie, şi privirea tăioasă şi rece.

La naiba. Ce‑am făcut?

Mă trezesc la realitate.

Mă simt nesigur, clătindu‑mă pe marginea unei prăpastii primej‑

dioase, căutând cu disperare cuvintele potrivite ca să repar situaţia, dar nu‑mi vine nimic în cap.

— Eşti un nenorocit cu creierul distrus, se răsteşte ea.

Rămân fără aer şi mă simt de parcă m‑ar fi biciuit pe mine cu cureaua… La naiba!

Şi‑a dat seama ce sunt.

A văzut monstrul.

— Ana, şoptesc eu, implorând‑o.

Vreau să se oprească. Vreau s‑o ţin în braţe şi să‑i alung durerea.

Vreau să plângă în braţele mele.

— Să nu îndrăzneşti să mă iei cu Ana! Trebuie să‑ţi rezolvi problemele, Grey! se răsteşte ea şi iese din camera de joacă, închi‑

zând încet uşa în urma ei.

Uluit, mă holbez la uşa închisă, iar cuvintele ei îmi răsună în cap.

Eşti un nenorocit cu creierul distrus.

Nimeni n‑a plecat aşa de lângă mine. Ce mama dracului? Îmi trec mâna prin păr mecanic, încercând să‑i înţeleg reacţia, dar şi reacţia mea. O las să plece. Nu sunt supărat… Sunt… cum sunt? Mă aplec să

ridic cureaua, mă‑ndrept către perete şi‑o agăţ în cuier. Acesta a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai satisfăcătoare momente ale vieţii mele. Acum câteva clipe mă simţeam mai uşor, simţeam cum greu‑

tatea incertitudinii dintre noi a dispărut.

Asta a fost. Am ajuns aici.

Acum, că ştie despre ce‑i vorba, putem trece mai departe.

I‑am spus. Oamenilor ca mine le place să provoace durere.

Dar numai femeilor cărora le place asta.

Neliniştea mea creşte.

Reacţia ei — îmi vine iar în minte expresia ei rănită şi bântuită.

Sunt tulburat. Sunt obişnuit să fac femeile să plângă — cu asta mă ocup.

Dar Ana?

Mă las pe podea şi mă sprijin cu capul de perete, cu mâinile peste genunchii îndoiţi. Las‑o să plângă. O să se simtă mai bine dacă

plânge. Aşa fac femeile, din câte ştiu eu. Las‑o un moment, apoi du‑te şi ai grijă de ea. N‑a rostit cuvintele de siguranţă. Ea m‑a rugat.

Ea a dorit să ştie, curioasă ca‑ntotdeauna. A fost doar o trezire mai crudă la realitate, asta‑i tot.