Am vocea tăioasă şi neîncrezătoare.

— Nu mă poţi iubi, Ana. Nu. E greşit.

Trebuie s‑o lămuresc în privinţa asta. Nu poate iubi un monstru.

Nu poate iubi un nenorocit cu creierul distrus. Trebuie să plece.

Trebuie să iasă din combinaţie — şi într‑o secundă totul devine limpede. Aceasta este revelaţia mea; nu pot s‑o fac fericită. Nu pot fi omul de care are ea nevoie. Nu pot să mai continui. Chestia asta trebuie să se termine. N‑ar fi trebuit să înceapă niciodată.

— Greşit? Ce e greşit?

— Păi, uită‑te la tine. Nu te pot face fericită.

Durerea e evidentă în glasul meu şi mă scufund din ce în ce mai adânc în abis, cuprins de disperare.

Nimeni nu mă poate iubi.

— Dar tu chiar mă faci fericită, zice ea, neînţelegând.

Anastasia Steele, uită‑te la tine. Trebuie să fiu sincer cu ea.

— Nu în acest moment. Nu făcând ce‑mi doresc să fac.

Ea clipeşte, iar genele îi flutură peste ochii mari şi îndureraţi, studiindu‑mă atent în căutarea adevărului.

— N‑o să trecem niciodată peste asta, nu‑i aşa?

Clatin din cap, pentru că nu ştiu ce să mai zic. E vorba din nou despre incompatibilitate. Ea închide ochii, ca şi cum ar durea‑o ceva, iar când îi redeschide, aceştia sunt mai limpezi, mai hotărâţi.

Lacrimile i s‑au oprit. Dar sângele începe să mi se urce la cap, iar

inima îmi bate ca un ciocan. Ştiu ce urmează să spună. Mi‑e groază

de ce urmează să spună.

— Păi atunci, mai bine plec.

Tresare când se ridică.

Acum? Nu poate pleca acum.

— Nu, nu pleca.

Sunt în cădere liberă, din ce în ce mai adânc. Plecarea ei pare o greşeală monumentală. Greşeala mea. Dar nici nu poate rămâne dacă are aceste sentimente faţă de mine, pur şi simplu nu poate.

— N‑are niciun sens să mai rămân, spune ea şi se dă cu grijă jos din pat, încă înfăşurată în halatul de baie.

Chiar pleacă. Nu‑mi vine să cred. Mă dau jos repede din pat ca s‑o opresc, dar privirea ei mă ţintuieşte locului — are o expresie atât de mohorâtă, atât de rece, atât de distantă — asta nu‑i deloc Ana mea.

— Vreau să mă‑mbrac. Mi‑ar plăcea să am puţină intimitate, spune ea.

Cât de plat îi sună vocea când se răsuceşte şi pleacă, închizând uşa în urma ei. Mă holbez la uşa închisă.

Este a doua oară în aceeaşi zi când pleacă aşa de lângă mine.

Mă ridic în capul oaselor şi îmi legăn capul în mâini, încercând să mă calmez, încercând să‑mi înţeleg sentimentele.

Mă iubeşte?

Cum de s‑a întâmplat aşa ceva? Cum?

Grey, tâmpitule.

N‑a existat întotdeauna un risc, cu cineva ca ea? Cineva bun, inocent şi curajos. Riscul ca ea să nu observe cum sunt eu de‑adevă‑

ratelea decât prea târziu. Ca eu s‑o fac să sufere în halul ăsta?

De ce‑i atât de dureros? Mă simt de parcă o gheară m‑ar sfâşia pe dinăuntru. Plec din cameră după ea. Şi‑o dori ea intimitate, dar dacă tot mă părăseşte am nevoie de haine.

Ajung la mine‑n dormitor şi‑o găsesc făcând duş, aşa că mă

schimb repede în jeanşi şi‑ntr‑un tricou negru — asortat cu dispoziţia 606 Grey

E L James 607

mea. Îmi iau telefonul şi mă plimb prin apartament, tentat să mă aşez din nou la pian şi să cânt ceva tragic şi lacrimogen. În schimb rămân nemişcat în mijlocul camerei, fără să mai simt nimic.

Gol pe dinăuntru.

Concentrează‑te, Grey! Aceasta e decizia corectă. Las‑o să plece.

Îmi vibrează telefonul. E Welch. Oare‑a găsit‑o pe Leila?

— Welch.

— Domnule Grey, am veşti.

Vocea lui îmi zgârie timpanul. Tipul ăsta ar trebui să se lase de fumat. Parc‑ar fi Deep Throat.

— Ai găsit‑o?

Mă mai însufleţesc un pic.

— Nu, domnule.

— Atunci ce e?

De ce mama dracului m‑ai mai sunat?