Închid telefonul şi îmi scot carnetul de cecuri din sertarul biro‑

ului. În acest timp îmi amintesc discuţia cu Welch despre nemer‑

nicul de soţ al Leilei.

Întotdeauna e vorba despre bani!

În furia mea dublez suma obţinută pe Taylor în schimbul acelei capcane mortale şi îndes cecul într‑un plic.

Când mă‑ntorc o găsesc tot lângă masa din bucătărie, pier‑

dută, cu un aer copilăros. Îi dau plicul şi furia mi se evaporă când o văd.

— Taylor a scos un preţ bun… e o maşină clasică, mormăi eu, cerându‑mi parcă scuze. Poţi să‑l întrebi. O să te ducă‑acasă.

Fac un gest către Taylor, care aşteaptă la intrarea în living.

— E‑n regulă, pot să ajung şi singură acasă, mulţumesc.

Nu! Acceptă, Ana. De ce‑mi face asta?

— Ai de gând să mă sfidezi la fiecare pas?

— De ce să schimbăm acest obicei vechi?

Mă priveşte fără expresie.

Pe scurt — ăsta e motivul pentru care aranjamentul nostru a fost sortit eşecului de la bun început. Nu‑i făcută pentru aşa ceva şi, în adâncul sufletului meu, am ştiut asta întotdeauna. Închid ochii.

Sunt atât de prost.

Încerc o abordare mai blândă, implorând‑o.

— Te rog, Ana. Lasă‑l pe Taylor să te ducă acasă.

— Mă duc să aduc maşina, domnişoară Steele, anunţă Taylor cu o autoritate discretă şi iese.

Poate că pe el îl va asculta. Se uită în jur, dar el deja a dispărut la subsol.

Se‑ntoarce din nou către mine; mă priveşte cu ochi mari. Iar eu îmi ţin respiraţia. Nu‑mi vine să cred că pleacă. Este ultima oară

când o văd, iar ea pare atât de tristă. Mă doare că eu sunt vinovat de tristeţea ei. Fac un pas şovăitor către ea; vreau s‑o mai iau o dată în braţe şi s‑o implor să rămână.

Ea se retrage şi mi‑e clar că asta înseamnă că nu mă mai vrea.

Am reuşit s‑o alung.

Încremenesc.

— Nu vreau să pleci.

— Nu pot rămâne. Ştiu ce‑mi doresc, iar tu nu‑mi poţi oferi asta, după cum nici eu nu‑ţi pot da ce‑ţi doreşti.

Ah, te rog, Ana — lasă‑mă să te mai iau în braţe încă o dată. Să‑ţi mai inspir o dată parfumul tău dulce. Să te mai simt în braţele mele.

Fac din nou un pas către ea, dar ea ridică mâinile, oprindu‑mă.

— Nu... te rog.

Se dă înapoi, panicată.

— Nu pot face asta.

Îşi înşfacă valiza şi rucsacul şi pleacă spre hol. O urmez, docil şi neajutorat, cu ochii lipiţi de silueta ei slabă.

Odată ajuns în hol, chem liftul. Nu‑mi pot lua ochii de la ea… de la chipul ei delicat, ca de spiriduş, de la acele buze, de la felul în care flutură din gene, aruncând o umbră peste obrajii ei atât de palizi.

Nu‑mi găsesc cuvintele şi încerc să ţin minte toate aceste detalii. Nu mai am replici acide, nu mai am răspunsuri spirituale, nu mai am ordine arogante. Nu mai am nimic — nimic în afara unui gol dureros în piept.

Uşile liftului se deschid şi Ana intră direct. Se răsuceşte către mine — şi pentru un moment, masca îi cade şi‑o văd aşa cum este: durerea mea reflectată pe chipul ei frumos.

Nu… Ana. Nu pleca.

— La revedere, Christian.

— Ana… la revedere.

Uşile se‑nchid şi ea dispare.

610 Grey

E L James 611

Mă preling încet la podea şi‑mi pun mâinile în cap. Golul din piept se cască acum ca o peşteră şi mă doare copleşitor.

Grey, ce mama naibii ai făcut?

Când îmi ridic din nou privirea, picturile din hol, madonele mele, îmi aduc un zâmbet trist pe buze. Idealizarea maternităţii.

Toate se uită fix fie la copiii lor, fie la mine, cu un aer nefericit.

Au dreptate să se uite‑aşa la mine. A plecat. A plecat de‑adevă‑

ratelea. Cel mai bun lucru care mi s‑a întâmplat vreodată. După ce mi‑a spus că nu va pleca niciodată. Mi‑a promis că nu va pleca nici‑

odată. Închid ochii, încercând să scap de acele priviri neînsufleţite şi pline de compătimire, şi‑mi sprijin capul de perete. Da, mi‑a spus toate astea în somn — şi, ca un prost ce sunt, am crezut‑o. În stră‑

fundul sufletului am ştiut mereu că nu sunt bun pentru ea şi că ea e prea bună pentru mine. Acum lucrurile s‑au îndreptat.