Îţi mulţumesc.

Ana

Este cadoul perfect de la fata perfectă.

Durerea mă cuprinde.

De ce mă doare atât de tare? De ce?

Amintiri urâte şi de mult îngropate îmi vin în minte, încer‑

când să‑şi înfigă colţii în mine. Nu. Nu vreau să mă întorc cu gândul acolo. Mă ridic, aruncând cutia pe pat şi mă‑mbrac în grabă. După

ce termin, iau cutia şi biletul şi mă duc la mine‑n birou. O să mă

ocup de asta mai bine de pe tronul meu.

Discuţia cu Welch este una scurtă. Discuţia cu Russell Reed —

mincinosul ăla mizerabil cu care s‑a măritat Leila — e şi mai scurtă.

Habar n‑aveam că s‑au căsătorit într‑un weekend scăldat în alcool, în Vegas. Nu‑i de mirare că mariajul lor s‑a destrămat după doar un an şi jumătate. Ea l‑a părăsit acum trei luni. Deci unde eşti acum, Leila Wil iams? Ce prostii ai mai făcut?

Mă concentrez asupra Leilei, încercând să mă gândesc la vreun amănunt din trecutul nostru comun care să mă ajute să‑mi dau seama unde poate fi. Trebuie să aflu. Trebuie să aflu dacă e în sigu‑

ranţă. Şi de ce‑a venit aici. De ce eu?

Voia mai mult, iar eu nu. Dar asta a fost demult. A fost uşor când a plecat — aranjamentul nostru s‑a terminat de comun acord.

De fapt, întregul nostru aranjament a fost exemplar: exact cum trebuia să fie. Era nebunatică atunci când era cu mine, pentru că

asta îi ceream, în niciun caz nu era creatura dezlănţuită pe care mi‑a descris‑o Gail.

Îmi amintesc cât de mult îi plăceau momentele petrecute în camera de joacă. Leilei îi plăceau perversiunile. Îmi revine o amin‑

tire — îi leg laolaltă degetele de la picioare, îndoindu‑i picioarele în interior ca să nu se poată răsuci, evitând astfel durerea. Da, îi plăceau toate astea, şi mie la fel. Era o supusă excelentă. Dar nu m‑a fascinat niciodată aşa cum a făcut‑o Anastasia Steele.

Nu m‑a distrat niciodată ca Ana.

Mă uit la planorul de jucărie de pe biroul meu şi mângâi marginea cutiei cu degetele, ştiind că şi Ana a atins‑o.

Dulcea mea Anastasia.

614 Grey

E L James 615

Ce diferită eşti de toate femeile pe care le‑am cunoscut. Singura femeie după care m‑am ţinut vreodată şi singura femeie care nu‑mi poate oferi ce‑mi doresc.

Nu pricep.

Am revenit la viaţă de când am întâlnit‑o pe ea. Aceste ultime săptămâni au fost cele mai palpitante, cele mai imprevizibile, cele mai fascinante din viaţa mea. Am fost ademenit afară din lumea mea ternă într‑una plină de culoare — totuşi, ea nu poate fi ce‑mi trebuie mie.

Îmi cuprind capul cu mâinile. Nu‑i va plăcea niciodată ce fac eu. Am încercat să mă conving că va merge chiar şi în amănuntele cele mai dure, dar asta nu se va întâmpla niciodată. Îi e mai bine fără

mine. Ce‑ar fi putut face cu un monstru distrus care nu suportă să

fie atins?

Cu toate astea, mi‑a cumpărat acest cadou cu semnificaţie. Cine face aşa ceva pentru mine, în afară de membrii familiei mele? Studiez încă o dată cutia şi o deschid. Toate bucăţile de plastic ale navei sunt lipite pe un grilaj, învelit în celofan. Mi‑o amintesc ţipând în planor în timpul zborului — cu mâinile în sus, sprijinită de cupola de plexi‑

glas. Nu pot să nu zâmbesc.

Doamne, ce distractiv a fost — exact ca atunci când o trăgeam de codiţe, la locul de joacă. Ana cu codiţe… Alung imediat gândul ăsta. Nu vreau să‑mi amintesc de prima noastră baie împreună. Şi nu‑mi rămâne decât gândul că n‑o s‑o mai văd niciodată.

Abisul se cască sub picioarele mele.

Nu. Nu din nou.

Trebuie să construiesc acest avion. Îmi va distrage atenţia. Sfâşii celofanul şi citesc instrucţiunile. Îmi trebuie clei, clei de modelaj.

Răscolesc prin sertarele biroului.

La naiba. Înghesuită într‑unul dintre sertare, dau de cutia de piele roşie în care sunt cerceii Cartier. N‑am mai apucat să i‑i dau —

şi nici nu voi mai apuca.

O sun pe Andrea şi‑i las un mesaj pe telefonul mobil, rugând‑o să anunţe că nu mă duc nicăieri diseară. Nu pot face faţă galei, nu fără însoţitoarea mea.

Deschid cutia de piele roşie şi studiez cerceii. Sunt minunaţi: simpli, dar eleganţi, exact ca încântătoarea domnişoară Steele… care m‑a părăsit dis‑de‑dimineaţă pentru că am pedepsit‑o… pentru c‑am forţat‑o prea tare. Îmi cuprind din nou capul în mâini. Dar mi‑a permis. Nu m‑a oprit. Mi‑a permis pentru că mă iubeşte. Gândul acesta e înspăimântător şi‑l alung imediat. N‑are cum. E simplu: nimeni n‑are cum să aibă acest sentiment faţă de mine. Înseamnă că

nu mă cunoaşte.

Treci mai departe. Concentrează‑te.

Unde‑i nenorocitul ăla de clei? Bag cerceii înapoi în sertar şi‑mi continui căutarea. Nimic.

Îl sun pe Taylor.

— Domnule Grey?

— Am nevoie de nişte clei pentru modelaj.

Face o scurtă pauză.

— Pentru ce fel de machete, domnule?

— Un planor.