— Din lemn de balsa sau din plastic?

— Din plastic.

— Am ceva. Vi‑l aduc acum, domnule.

Îi mulţumesc, puţin surprins că are clei. Peste câteva momente bate la uşă.

— Intră.

Intră şi pune cutia de plastic la mine pe birou. Nu pleacă, aşa că

trebuie să‑l întreb.

— Cum se face că ai aşa ceva?

— Construiesc un avion ciudat.

Se înroşeşte la faţă.

— Poftim?

Mi‑a stârnit curiozitatea.

616 Grey

E L James 617

— Zborul a fost prima mea dragoste, domnule.

Nu înţeleg.

— Nu disting culorile, explică el pe un ton sec.

— Deci ai devenit puşcaş marin?

— Da, domnule.

— Mulţumesc pentru clei.

— Nicio problemă, domnule Grey. Aţi mâncat?

Întrebarea lui mă ia prin surprindere.

— Nu mi‑e foame, Taylor. Te rog, du‑te la fiica ta în această

după‑amiază şi ne vedem mâine. Nu te mai deranjez.

Se opreşte o clipă şi deja mă enervez. Pleacă.

— Mă simt bine.

La naiba, am vocea gâtuită.

— Domnule.

Dă din cap.

— Mă‑ntorc mâine‑seară.

Îl aprob scurt din cap, iar el pleacă.

Când mi‑a oferit ultima dată Taylor ceva de mâncare? Cred că

arăt mult mai distrus decât credeam. Iau cleiul, posomorât.

Planorul tronează la mine‑n palmă. Mă bucur că îl voi construi şi amintirile despre acel zbor îmi invadează memoria. Îmi era impo‑

sibil s‑o trezesc pe Anastasia — surâd când îmi amintesc — şi după

ce s‑a trezit, era dificilă, dezarmantă, frumoasă şi amuzantă.

Doamne, ce distractiv a fost: entuziasmul ei exagerat din timpul zborului, ţipetele şi apoi sărutul nostru.

A fost prima mea încercare de‑a face mai mult. Este extraor‑

dinar faptul că am adunat atâtea amintiri într‑un timp atât de scurt.

Durerea iese din nou la suprafaţă — copleşindu‑mă, arzându‑mă, amintindu‑mi de tot ce‑am pierdut.

Concentrează‑te pe planor, Grey.

Acum trebuie să‑l asamblez; porcăriile astea mici sunt greu de mânuit.

Cea din urmă piesă e, în sfârşit, la locul ei, uscându‑se. Planorul meu are propriul lui număr de înregistrare. Noiembrie. Nouă. Cinci.

Doi. Echo. Charlie.

Echo Charlie.

Ridic privirea şi văd că lumina s‑a dus. E târziu. Primul meu gând e să‑i arăt asta Anei.

Dar Ana nu mai e.

Strâng din dinţi şi‑mi întind umerii încordaţi. Mă ridic încet în picioare şi‑mi dau seama că n‑am mâncat şi n‑am băut nimic toată

ziua, iar capul îmi pulsează de durere.

Mă simt ca naiba.