— Leila l‑a părăsit pe soţul ei, care în sfârşit a recunoscut. S‑a spălat pe mâini de ea.

Asta chiar e o noutate.

— Înţeleg.

— Are o idee pe unde ar putea fi ea, dar vrea bani ca să spună.

Vrea să ştie cine e atât de interesat de nevastă‑sa. Deşi nu i‑a zis chiar aşa.

Încerc să‑mi stăpânesc furia.

— Cât vrea?

— A zis două mii.

— Cât a zis? urlu eu, pierzându‑mi cumpătul.

De ce n‑a recunoscut mai devreme că Leila l‑a părăsit?

— Măcar ar fi putut să ne spună adevărul. Care‑i numărul lui de telefon? Trebuie să‑l sun. Welch, chestia asta e o mare porcărie.

Ridic privirea şi‑o văd pe Ana cum stă stingheră la intrarea în living, îmbrăcată cu jeanşi şi cu un hanorac urât. E toată numai ochi şi pare foarte slabă, trăgându‑şi bagajul după ea.

— Găseşte‑o, mă răstesc şi‑nchid telefonul.

O să mă ocup de Welch mai târziu.

Ana se‑ndreaptă către canapea şi scoate din rucsac Mac‑ul, tele‑

fonul şi cheia de la maşină. Trage aer în piept, se duce la bucătărie şi lasă cele trei obiecte pe blat.

Ce mama naibii? Îmi dă lucrurile înapoi?

Se‑ntoarce către mine, iar pe faţa ei mică şi palidă îi citesc hotă‑

rârea. Este expresia ei încăpăţânată, cea pe care‑o cunosc atât de bine.

— Am nevoie de banii pe care Taylor i‑a obţinut pentru Broscuţa mea.

Are vocea calmă, dar monotonă.

— Ana, nu vreau lucrurile acelea — sunt ale tale.

Nu‑mi poate face una ca asta.

— Te rog, ia‑le.

— Nu, Christian. Le‑am acceptat forţat şi nu le mai vreau.

— Ana, fii rezonabilă!

— Nu vreau nimic care să‑mi amintească de tine. Vreau doar banii pe care Taylor i‑a luat pe maşina mea.

În vocea ei nu se citeşte niciun fel de emoţie.

Vrea să mă uite.

— Chiar încerci să mă răneşti?

— Nu, nicidecum. Încerc să mă protejez.

Desigur — încearcă să se apere de monstru.

— Te rog, Ana, ia lucrurile.

Are buzele foarte palide.

— Christian, n‑am chef să mă cert — vreau doar banii ăia.

Banii. Mereu e vorba despre nenorociţii de bani.

— Accepţi un cec? mă răstesc eu.

— Da. Cred că merge.

Bani vrea, bani o să‑i dau. Intru valvârtej la mine în birou, de‑abia stăpânindu‑mi mânia. Mă aşez pe scaun şi‑l sun pe Taylor.

— Bună dimineaţa, domnule Grey.

Nu‑i răspund la salut.

— Câţi bani ai luat pentru Volkswagenul Anei?

608 Grey

E L James 609

— Douăsprezece mii de dolari, domnule.

— Atât de mult?

Sunt surprins, în ciuda dispoziţiei ursuze.

— E o maşină clasică, îmi explică el.

— Mulţumesc. Poţi s‑o duci acasă acum pe domnişoara Steele?

— Desigur. Cobor imediat.