Mă mângâie pe obraz şi‑şi trece degetele peste maxilarul meu, gâdi‑

lându‑mi barba ţepoasă. Închid ochii, savurându‑i atingerea. Este totuşi atât de nouă această senzaţie, să fiu atins şi să mă bucur de degetele ei inocente care‑mi mângâie faţa, în vreme ce întunericul rămâne la locul lui. Nu mă deranjează că‑mi atinge faţa… nici degetele ei în părul meu.

— Îmi pare rău, spune ea.

Cuvintele ei sunt o surpriză. Tot ea îşi cere scuze?

— Pentru ce?

— Pentru ce‑am spus.

Răsuflu uşurat. M‑a iertat. În plus, ce‑a spus la nervi este corect — sunt un nemernic cu creierul distrus.

— Nu mi‑ai spus ceva ce nu ştiam.

Şi, pentru prima oară de ani buni, mă trezesc cerându‑mi iertare.

— Îmi pare rău că te‑am rănit.

Ridică uşor din umeri şi‑mi zâmbeşte uşor. Am fost graţiat.

Suntem în regulă. Suntem bine. Sunt uşurat.

— Eu am cerut‑o, spune ea.

Aici ai dreptate, iubito.

Înghite în sec, nervoasă.

— Nu cred că pot fi tot ce‑ţi doreşti tu să fiu, recunoaşte ea, cu ochii larg deschişi şi cu o sinceritate înduioşătoare.

Pământul se opreşte.

La naiba.

Nu suntem bine deloc.

Grey, îndreaptă lucrurile.

— Eşti tot ce‑mi doresc să fii.

Se‑ncruntă. Are ochii roşii şi este foarte palidă la faţă, mai palidă

decât am văzut‑o vreodată. Mă tulbură, într‑un fel ciudat.

— Nu pricep, spune ea. Nu sunt obedientă şi poţi să fii sigur că

nu te mai las să‑mi faci asta niciodată. Iar tu de asta ai nevoie — ai spus‑o cu gura ta.

Şi iată — aceasta e lovitura ei de graţie. Am forţat‑o prea tare.

Acum ştie — şi toate certurile pe care le‑am avut cu mine însumi înainte să plec la drum cu fata asta mi se‑ntorc în minte. Ei nu‑i place acest stil de viaţă. Cum am putut s‑o corup în halul ăsta? E prea tânără, prea inocentă — prea… Ana.

Visurile mele sunt nişte simple… visuri. Relaţia asta n‑are cum să meargă. Închid ochii; nu suport să mă uit la ea. E adevărat, i‑ar fi mai bine fără mine. Acum, după ce a văzut monstrul, ştie că nu poate lupta cu el. Trebuie s‑o eliberez — s‑o las să plece pe drumul ei. Între noi n‑o să meargă niciodată.

Concentrează‑te, Grey.

— Ai dreptate. Ar trebui să te las să pleci. Nu sunt bun pentru tine.

Face ochii mari.

— Nu vreau să plec, şopteşte ea.

Lacrimile i se ivesc în ochi, strălucindu‑i pe genele lungi şi întunecate.

— Nici eu nu vreau să pleci, răspund eu, pentru că‑i adevărat, iar acel sentiment — acel sentiment înfricoşător şi rău‑prevestitor — se întoarce, copleşindu‑mă.

Lacrimile îi curg din nou pe obraji. Îi şterg uşor o lacrimă cu degetul mare şi zic, înainte să‑mi dau seama ce.

— M‑am trezit la viaţă de când ai apărut.

Îmi trec degetul mare peste buza ei de jos. Vreau s‑o sărut cu putere. S‑o fac să uite. S‑o vrăjesc. S‑o excit — ştiu că pot. Dar ceva mă opreşte — privirea ei precaută şi rănită. De ce‑ar vrea să fie săru‑

tată de un monstru? S‑ar putea să mă respingă şi nu ştiu dacă mai pot înghiţi altă porţie de respingere. Vorbele ei mă obsedează, trezind la viaţă o amintire întunecată şi îngropată.

Eşti un nenorocit cu creierul distrus.

— Şi eu, şopteşte ea. M‑am îndrăgostit de tine, Christian.

Îmi aduc aminte cum m‑a învăţat Carrick să plonjez. Cum dege‑

tele mele de la picioare se agăţau de marginea piscinei, iar eu cădeam 604 Grey

E L James 605

în apă arcuindu‑mă — iar acum cad din nou, în abis, mişcându‑mă

cu încetinitorul.

Nu se poate să aibă acest sentiment faţă de mine.

Nu eu. Nu!

Simt că mă sufoc, strangulat de vorbele ei care mă apasă cu greu‑

tatea lor monstruoasă pe piept. Mă scufund din ce în ce mai adânc, iar întunericul mă primeşte cu braţele deschise. Nu le pot asculta. Nu le pot suporta. Nu ştie ce vorbeşte, nu ştie cu cine are de‑a face — nu ştie cu ce are de‑a face.

— Nu.