— Spune‑mi Mark, răspunde el şi nenorocitul îi face cu ochiul.
Totul în regulă? mă‑ntreabă.
— Da. Să mergem, spun eu, nerăbdător să mă ridic în aer şi să‑l văd îndepărtându‑se de iubita mea.
Benson dă din cap, închide cupola şi se duce către Piper. La dreapta observ c‑a apărut şi Dave, copilotul lui Benson. Care se sprijină pe vârful aripii. Testez repede echipamentul: pedalele (aud cârma mişcându‑se sub mine); manşa — lateral (mă uit repede la aripi şi văd că eleroanele se mişcă); şi manşa — faţă‑spate (aud reacţia elevatorului).
Grozav. Suntem gata.
Benson urcă în Piper şi aproape instantaneu monomotorul porneşte, zgomotos şi răguşit în liniştea dimineţii. Câteva clipe mai târziu avionul rulează înainte, întinzând frânghia, şi pornim.
Echilibrez eleroanele şi cârma în vreme ce Piper prinde viteză, apoi las în spate manşa şi ne ridicăm în aer înaintea lui Benson.
— Începem, iubito, îi strig Anei în timp ce ne înălţăm.
— Turnul de control Brunswick, Delta Victor, curs 2‑7‑0.
În staţie se aude Benson. Nu‑l bag în seamă şi urcăm din ce în ce mai sus. L23‑ul rezistă bine şi mă uit la Ana; capul i se mişcă dintr‑o parte‑n alta, în încercarea ei de‑a cuprinde tot peisajul. Aş vrea s‑o văd cum zâmbeşte.
Ne îndreptăm către vest, cu soarele de‑abia răsărit în spatele nostru, şi observ cum traversăm autostrada I‑95. Îmi place liniştea de aici de sus, departe de toţi şi de toate, doar eu şi planorul care
continuă să se înalţe… şi când mă gândesc că n‑am mai împărtăşit această experienţă cu nimeni, niciodată. Lumina e minunată, aşa cum speram să fie… pentru Ana şi pentru mine.
Verific altimetrul şi constat că ne‑apropiem de 1 000 de metri altitudine, la o viteză de 105 noduri pe oră. Vocea lui Benson se aude întrerupt din staţie, informându‑ne că suntem la 1 000 de metri şi că
ne putem desprinde.
— Afirmativ. Ne desprindem, îi răspund şi trag mânerul de desprindere.
Piper dispare, iar eu fac un tonou, prinzând vântul şi luând‑o către sud‑vest. Ana râde cât poate de tare. Încurajat de reacţia ei, continui spirala, sperând că voi găsi nişte curenţi lângă coastă sau sub norii rozalii — norii cumulus subţiri pot însemna urcare, chiar dacă este atât de devreme.
Însufleţit de o combinaţie îmbătătoare de nebunie şi bucurie, strig către Ana:
— Ţine‑te bine!
Şi încep un nou tonou. Ea ţipă, ridicând mâinile şi sprijinindu‑se de cupolă. Când pun din nou nava pe linia de plutire, ea izbucneşte în râs. Este cea mai plăcută reacţie pe care o putea avea şi care mă
face şi pe mine să râd.
— Mă bucur că n‑am mâncat nimic la micul dejun! strigă.
— Da, de fapt e mai bine că n‑ai mâncat, pentru că am de gând s‑o mai fac o dată.
De data asta se ţine de centurile de siguranţă şi se uită direct în jos, la pământ, de parcă ar fi suspendată deasupra lui. Chicoteşte, iar râsul ei se contopeşte cu şuieratul vântului.
— E frumos, nu‑i aşa? strig.
— Da.
Ştiu că nu mai avem mult timp la dispoziţie, pentru că nu mai sunt curenţi — dar nu‑mi pasă. Ana se distrează… şi la fel şi eu.
— Vezi manşa din faţa ta? Apuc‑o.
Încearcă să‑şi întoarcă privirea spre mine, dar e prinsă prea strâns.
530 Grey
E L James 531
— Haide, Anastasia. Apuc‑o, o îndemn eu.
Manşa mi se mişcă în mâini şi‑mi dau seama că Anastasia a apucat‑o pe cea din faţa ei.
— Ţine‑o tare. Şi stabil. Vezi cadrul de la mijloc de pe bord? Ţine acul fix pe centru.
Continuăm să zburăm în linie dreaptă, atâta vreme cât indica‑
torul stă perpendicular pe cupolă.
— Fată ascultătoare.
Ana a mea. Niciodată nu se dă înapoi de la nicio provocare. Şi, dintr‑un motiv bizar, mă simt extrem de mândru de ea.
— Sunt uimită că m‑ai lăsat să pilotez, strigă ea.
— Vei fi şi uimită dac‑ai afla ce sunt dispus să te laşi să faci, domni şoară Steele. Lasă‑mă pe mine acum.
Revin la comandă şi întorc planorul în direcţia aerodromului, pentru că începem să pierdem altitudine. Cred că pot ateriza acolo.
