Stă în jurul meu ca un şal de mătase. O trag cu mâinile de păr. O, da. Sunt acasă, e acasă. Acesta e locul unde vreau să
fiu… înăuntrul ei…
E. A. Mea. Muşchii i se încordează şi îşi dă drumul, încleş‑
tându‑se în jurul meu, cu capul lăsat pe spate. Aşa, dă‑ţi drumul!
Scoate un ţipăt în timp ce şi eu ajung la orgasm… o, da, scumpa, dulcea mea Anastasia. Zâmbeşte, somnoroasă, satisfăcută — şi atât de sexy.
Se ridică în picioare şi mă priveşte, cu un zâmbet jucăuş
pe buze, apoi mă împinge şi se îndepărtează mergând cu spatele, fără să spună niciun cuvânt. O prind şi ajungem 638 Grey
E L James 639
în camera de joacă. O pun peste băncuţă. Ridic cureaua ca s‑o pedepsesc… iar ea dispare. E lângă uşă. Are faţa palidă, şocată şi tristă, şi se îndepărtează în tăcere… Uşa a dispărut, iar ea nu se opreşte. Îşi uneşte mâinile ca într‑o rugăciune. Vino cu mine, şopteşte, dar merge cu spatele, făcându‑se nevăzută… dispărând cu ochii mei… evapo‑
rându‑se… s‑a dus. Nu! Urlu. Nu! Dar n‑am voce. Nu mai am nimic. Sunt mut. Mut… din nou.
Mă trezesc, debusolat.
La naiba — e un vis. Un alt vis extrem de real.
Dar, de data aceasta, diferit.
La naiba! Sunt lipicios peste tot. Pentru scurt timp am senzaţia cunoscută a fricii şi a euforiei — dar nu Elena e stăpâna mea acum.
Doamne, Dumnezeule, mi‑am dat drumul singur în somn. Nu mi s‑a mai întâmplat aşa ceva de când aveam… câţi ani? Cincisprezece, şaisprezece?
Zac în beznă, dezgustat de mine însumi. Îmi dau tricoul jos şi mă şterg. E spermă peste tot. Mă trezesc rânjind în întuneric, în ciuda durerii surde a pierderii. Visul erotic a făcut toţi banii. La naiba cu celelalte. Mă‑ntorc pe partea celalaltă şi adorm la loc.
El a plecat. Mami stă pe canapea. Nu zice nimic. Se uită la perete şi clipeşte uneori. Stau în faţa ei, dar nu mă vede. Îi fac cu mâna şi mă vede, dar îmi face semn să mă car. Nu, Viermişor, nu acum. El îi face rău lui mami. Îmi face rău şi mie. Îl urăsc. Mă înfurie atât de tare. E foarte bine când suntem doar mami şi cu mine. Atunci e a mea. Mami a mea. Mă doare burtica. Mi‑e foame din nou.
Sunt în bucătărie, căutând fursecuri. Trag scaunul lângă
dulap şi mă urc pe el. Găsesc o cutie de biscuiţi. Este singurul lucru din dulap. Mă aşez pe scaun şi deschid
cutia. Au mai rămas doi. Îi mănânc. Au gust bun. Îl aud.
S‑a întors. Sar de pe scaun şi fug la mine în dormitor, urcându‑mă în pat. Mă prefac c‑am adormit.
El mă‑mpunge cu degetul. Stai aici, rahat ce eşti. Mă duc s‑o fut pe târfa de mă‑ta. Nu vreau să‑ţi mai văd faţa pentru tot restul serii. Ai înţeles? Mă plesneşte peste faţă când nu‑i răspund. Sau ai de‑a face cu mine, amărâtule. Nu. Nu‑mi place asta. Nu‑mi place arsura asta. Mă doare. Ai înţeles, handicapatule? Ştiu că vrea să plâng. Dar e greu. N‑am voie să fac gălăgie. Mă loveşte cu pumnul…
Mă trezesc din nou speriat şi zac gâfâind în lumina palidă a zorilor, aşteptând ca inima să mi se calmeze şi încercând să scap de gustul acru al fricii din gură.
Ea te‑a salvat din mizeria asta, Grey.
Când erai cu ea nu retrăiai durerea acestor amintiri. De ce‑ai lăsat‑o să plece?
Mă uit la ceas. 5:15. E timpul pentru o alergare.
Clădirea în care locuieşte Ana are un aer mohorât; se află în umbră, neatinsă de soarele zorilor. Se potriveşte. E ca dispoziţia mea.
Apartamentul ei e neluminat, dar draperiile pe care le‑am mai văzut şi înainte sunt trase. Aceea trebuie să fie camera ei.
Mă rog la Dumnezeu să doarmă singură acolo. Mi‑o imaginez ghemuită în micul ei pat de fier, un ghem mic de Ana. Oare mă
visează? Îi provoc coşmaruri? M‑a uitat oare?
Nu m‑am simţit niciodată atât de nefericit, nici măcar în vremea adolescenţei. Poate înainte de a face parte din familia Grey… amin‑
tirile mă năpădesc din nou. Nu, nu — nu şi când sunt treaz. E prea mult. Îmi trag gluga şi, sprijinindu‑mă de zid, mă ascund în scara clădirii de vizavi. Îmi trece prin cap gândul îngrozitor că aş putea sta aici şi peste‑o săptămână, o lună… un an? Privesc, aştept, doar ca s‑o văd măcar pentru o clipă pe fata care odinioară a fost a mea. E
640 Grey
E L James 641
dureros. Am devenit ceea ce ea a crezut mereu că sunt — un urmă‑
ritor obsedat.
Nu mai pot continua aşa. Trebuie s‑o văd. Să văd dacă se simte bine.
Trebuie să‑mi şterg din minte ultima imagine a ei: rănită, umilită, înfrântă… părăsindu‑mă. Trebuie să mă gândesc la ceva.
Când revin la Escala, Gail mă priveşte impasibilă.
— N‑am cerut aşa ceva.
