Izbucnesc într‑un râs zgomotos.
Ah, iubito.
— Nu, Anastasia, nici pe Xbox, nici pe PlayStation. Vino încoace.
Mă ridic în picioare şi îi întind mâna, iar ea mă prinde de bună‑
voie. O conduc pe culoar şi pe scări şi mă opresc în faţa uşii camerei de joacă, cu inima bătându‑mi să‑mi spargă pieptul.
Acum e acum. Plăteşti sau te joci. Oare am fost vreodată atât deagitat? Îmi dau seama că, pentru a‑i arăta dorinţele mele, trebuie doar să răsucesc cheia, aşa că descui uşa şi, în acelaşi timp, o liniş‑
tesc pe Ana.
— Poţi să pleci în orice moment. Elicopterul te aşteaptă să te ducă oriunde vrei tu să mergi; poţi rămâne aici peste noapte şi poţi pleca acasă dimineaţă. Orice decizi, este în regulă.
— Deschide odată uşa asta blestemată, Christian, spune ea cu o expresie încăpăţânată şi încrucişându‑şi braţele.
E un moment de răscruce. Nu vreau s‑o ia la fugă. Dar nu m‑am arătat niciodată atât de vulnerabil. Nici măcar în mâinile Elenei…
şi‑mi dau seama că se întâmplă aşa pentru că Ana nu ştie nimic despre acest stil de viaţă.
Deschid uşa şi intru după ea în camera de joacă.
Locul meu conspirativ.
Singurul loc unde sunt cu adevărat eu însumi.
Ana stă în mijlocul camerei, studiind din priviri toate acceso‑
riile care înseamnă o parte atât de importantă a vieţii mele: bicele, bastoanele, patul, banca… Nu spune nimic, înregistrând totul, şi tot ce pot auzi sunt bătăile asurzitoare ale inimii mele când sângele îmi năvăleşte în timpane.
Acum ştii.
Acesta sunt eu.
Se răsuceşte şi mă priveşte pătrunzător, iar eu aştept să spună
ceva, dar ea îmi prelungeşte agonia şi înaintează mai mult în încă‑
pere, obligându‑mă s‑o urmez.
Îşi trece degetele peste un bici de piele întoarsă, unul dintre favo‑
ritele mele. Îi spun cum se numeşte, dar ea nu‑mi răspunde. Merge către pat, explorând cu mâinile sale şi mângâind cu degetele unul dintre stâlpii ciopliţi ai baldachinului.
— Spune ceva, aproape că o rog.
Tăcerea ei este insuportabilă. Trebuie să aflu dacă are de gând să fugă.
120 Grey
E L James 121
— Tu faci asta oamenilor sau ei îţi fac asta ţie?
În sfârşit!
— Care oameni?
Îmi vine să râd.
— Fac asta femeilor care vor.
E dornică să poarte un dialog. Există speranţă. Se încruntă.
— Dacă ai voluntare, de ce mă aflu eu aici?
— Pentru că‑mi doresc foarte mult să fac aceste lucruri cu tine.
Mintea mi se umple de imagini cu ea legată în diverse poziţii prin toată camera; pe cruce, pe pat, peste bancă…
— Ah, face ea şi se îndreaptă către bancă.
Privirea îmi e atrasă de degetele ei iscoditoare care mângâie pielea. Are o atingere curioasă, lentă şi senzuală — oare îşi dă seama ce e aici?
— Eşti sadic? spune ea, speriindu‑mă.
La naiba. Mă citeşte.
