E L James 141
Să‑mi bag! Am rănit‑o. Vreau să mă mişc, să mă pierd în ea şi mă
străduiesc din toate puterile să mă abţin.
— Eşti atât de strâmtă. Te simţi bine? o întreb, cu o voce răgu‑
şită, şoptită şi îngrijorată, iar ea dă din cap că da, cu ochii şi mai mari.
E raiul pe pământ, aşa strâmtă cum este, în jurul penisului meu. Şi chiar dacă şi‑a pus mâinile pe antebraţele mele, nu‑mi pasă.
Întunericul doarme adânc, poate pentru c‑am dorit‑o atât de multă
vreme. N‑am simţit niciodată această dorinţă, această… foame. Este un sentiment cu totul nou, proaspăt, ca scos din cutie. Vreau atât de multe de la ea: încrederea ei, ascultarea ei, supunerea ei. Vreau să fie a mea, dar, deocamdată… eu sunt al ei.
— O să mă mişc, iubito.
Am vocea încordată şi încerc să mă relaxez încetişor. Este un sentiment extraordinar, superb: trupul ei legănându‑se pe penisul meu. Mă împing în ea încă o dată şi pun stăpânire pe ea, ştiind că n‑a mai făcut‑o nimeni niciodată. Ea scânceşte.
Mă opresc.
— Mai vrei?
— Da, gâfâie ea, după un moment.
De data aceasta o pătrund mai profund.
— Din nou? o întreb, în timp ce trupul mi se acoperă de tran‑
spiraţie.
— Da.
Încrederea ei în mine mă copleşeşte dintr‑odată şi încep să mă
mişc, să mă mişc de‑adevăratelea. Vreau să‑şi dea drumul. Nu mă voi opri până n‑o voi aduce la orgasm. Vreau s‑o posed pe această femeie, trup şi suflet. Vreau să‑şi încolăcească picioarele în jurul meu.
La naiba — începe să‑mi răspundă fiecărei mişcări, să intre în ritmul meu. Vezi cât de bine ne potrivim, Ana? Îi prind capul în mâini, ţintuind‑o, în timp ce pun stăpânire pe trupul ei şi o sărut cu putere, revendicându‑i şi buzele. Se încordează sub mine… să dea naiba, da. Se apropie de orgasm.
— Dă‑ţi drumul, Ana, îi cer, iar ea ţipă, epuizată, dându‑şi capul pe spate, cu gura deschisă şi ochii închişi… şi simpla vedere a exta‑
zului ei îmi este suficientă.
Explodez în ea, pierzându‑mi cu totul simţul raţiunii, şi‑i strig numele îmi timp ce‑mi dau drumul înăuntrul ei cu toată puterea.
Când deschid ochii gâfâi, încercând să‑mi recapăt suflul, şi ne trezim cu frunţile lipite una de alta, în timp ce ea‑şi ridică privirea către mine.
La naiba. Mi‑am pierdut controlul.
O sărut uşor pe frunte şi mă retrag din ea, întinzându‑mă lângă
trupul ei.
Scânceşte când mă retrag, dar, în afară de asta, pare să se simtă
bine.
— Te‑a durut? o întreb şi‑i dau părul după ureche, pentru că nu vreau să n‑o mai ating.
Ana zâmbeşte parcă nevenindu‑i să creadă.
— Mă întrebi dacă m‑a durut?
Şi pentru un moment nu‑mi dau seama dacă nu cumva zâmbeşte ironic.
Ah. Camera mea de joacă.
— Nu mi‑a scăpat ironia, mormăi eu.
Chiar şi acum mă derutează.
— Serios, te simţi bine?
Se întinde lângă mine, cercetându‑şi trupul şi chinuindu‑mă cu o privire amuzată, dar sătulă.
— Nu mi‑ai răspuns, mârâi eu.
Trebuie să aflu dacă i‑a plăcut. Toate dovezile îmi spun că „da“ —
