a) Acustic, un semnal blocat înseamnã o descãrcare bruscã de energie într-un interval scurt de timp. Semnalele nonblocate se caracterizeazã printr-o dispersie de energie într-un interval mai lung.

b) Articulatoriu, un semnal blocat se obþine prin închiderea glotei.

Opoziþia blocat/nonblocat reprezintã o caracteristicã a sunetelor întrerupte. Deci fonemele întrerupte pot fi blocate sau nonblocate. Opoziþia se întîlneºte în anumite limbi

Foneticã ºi fonologie

123

din America (navaho) ºi în idiomuri din Africa, Extremul Orient sau Caucaz (de exemplu, în circhizã).

Trãsãturi de timbru

(x)Grav/acut

a) Acustic, sunetele grave se caracterizeazã prin concentrarea energiei în frecvenþele joase, în timp ce semnalele acute prezintã concentrarea energiei în frecvenþele înalte ale spectrului.

b) Articulatoriu, un sunet grav este un sunet articulat în zonele periferice ale aparatului articulator, adicã acolo unde volumul rezonatorului este mai mare. Semnalele acute au însã ca zonã de articulaþie zona medianã.

Sînt, aºadar, sunete grave u, î, p, k, g ºi sînt sunete acute i, k’ (din chior), t, d.

(xi)Bemolat/nonbemolat

a) Acustic, bemolarea constã în amplificarea frecvenþelor joase. Amplificarea se datoreazã curbei de rezonanþã a rezonatorului ºi nu trebuie confundatã cu natura joasã a sunetului (cauzatã de vibraþia lentã). Nonbemolare este fenomenul de absenþã a amplificãrii frecvenþelor joase.

b) Articulator , bemolarea constã în contribuþia buzelor la articularea vocalelor.

Sînt bemolate în românã vocalele u ºi o (în francezã mai apar ü ºi oe) ºi nonbemolate, toate celelalte.

(xii)Diezat/nondiezat

a) Acustic , diezarea este fenomenul invers al bemolãrii ºi constã în amplificarea ar-monicelor înalte ale semnalului. Cînd aceastã amplificare nu se produce, sunetul este nondiezat.

b) Articulatoriu , fonemele diezate se caracterizeazã printr-o dilatare a orificiului faringian.

Sînt diezate k’ ºi g’ ºi nondiezate, k ºi g.

Considerîndu-le trãsãturi universale ale limbajului, Jakobson ºi Halle spun despre acest set de opoziþii cã servesc fiecãrei limbi pentru a-ºi întemeia propriul sistem de trãsãturi distinctive. Aceasta înseamnã cã nu pentru orice limbã cele douãsprezece cupluri reprezintã trãsãturi fonologice. De pildã, sistemul vocalic al limbii române e descris în lucrarea Fonologia limbii române a profesorului Emanuel Vasiliu prin urmãtoarele cupluri opozitive: deschis/nondeschis, închis/nonînchis, central/noncentral, anterior/nonanterior. Terminologia este, dupã cum se observã, diferitã de cea utilizatã de Jakobson ºi Halle. E vorba însã doar de sinonimie: opoziþiile deschis/nondeschis ºi închis/nonînchis corespund opoziþiilor compact/noncompact ºi difuz/nondifuz care, la rîndul lor, au luat naºtere prin “scindarea” opoziþiei de bazã compact/difuz. Opoziþia anterior/nonanterior este corespondentul articulator al opoziþiei acut/nonacut ºi ea rezultã din scindarea opoziþiei de bazã acut/grav. Opoziþia acut/nonacut impune apariþia opoziþiei complementare grav/nongrav. A mai rãmas aºadar “netradusã”, în terminologia Jakobson-Halle, perechea central/noncentral. Ea poate fi înlocuitã cu opoziþia bemolat/nonbemolat ºi astfel sistemul de descriere este urmãtorul: compact/noncompact, difuz/nondifuz, acut/nonacut, grav/nongrav, bemolat/nonbemolat.

În loc de patru cupluri opoziþionale, apar acum cinci, fapt care demonstreazã cã sistemul propus de profesorul Vasiliu este mai economic.

2.2. Unitãþi suprasegmentale. Fie secvenþa sonorã sãlcii. Existã douã posibilitãþi de rostire: cu intensitate pe tranºa sãl- sau cu intensitate pe tranºa -cii. În raport cu tranºa sãl-

se constatã, prin urmare, cã rostirea intensã ºi, respectiv, nonintensã se aflã în corelaþie, deoarece fiecare mod de rostire intrã în relaþie cu aceeaºi secvenþã.

124

Manual de lingvisticã generalã

Corelaþiei de expresie îi corespunde o corelaþie din planul conþinutului: este corelaþia dintre conceptul (substantival) sãlcii ºi conceptul (adjectival) sãlcii.

Cele douã tipuri de rostiri reprezintã, prin urmare, variante ale unor unitãþi de expresie nonechivalente, pentru cã ele se gãsesc în distribuþie contrastivã ºi comutã. Opoziþia intens/

nonintens caracterizeazã o altã unitate de expresie, unitate distinctã de fonem: accentul.

Fie acum secvenþa sonorã vine. Ea poate fi rostitã cu contur teminal ascendent (Vine? ), cu contur teminal mediu (Vine! ) sau cu contur terminal descendent (Vine. ). Cele trei contururi terminale se gãsesc ºi ele în corelaþie: fiecare contracteazã o relaþie cu secvenþa vine. Corelaþiei de expresie îi corespunde o corelaþie de conþinut: interogativ–exclamativ–“constatativ”.

Raportul de comutare dintre cele trei tipuri de contururi dovedeºte existenþa unor unitãþi de expresie distincte atît de fonem, cît ºi de accent. Ele sînt unitãþi aparþinînd intonaþiei.

Posibilitatea de a trata accentul ºi intonaþia în acelaºi cadru conceptual cu fonemul dovedeºte cã accentul ºi intonaþia sînt ºi ele unitãþi fonologice.

Specificul lor constã în faptul cã sînt dependente de secvenþe de foneme. Fonemele sînt unitãþi fonologice segmentale. Accentul ºi intonaþia sînt unitãþi suprasegmentale.

Prin setul celor douãsprezece perechi de trãsãturi distinctive enumerate mai sus este posibilã caracterizarea fiecãrui fonem. Jakobson ºi Halle au numit aceste trãsãturi “trãsãturi intrinseci”. Opoziþiile accentuat/nonaccentuat, ascendent/nonascendent, descendent/

nondescendent caracterizeazã tranºele sonore ºi pot fi denumite “trãsãturi prosodice”.

Accentul ºi intonaþia nu sînt singurele unitãþi suprasegmentale care pot fi întîlnite într-o limbã. Latina mai posedã o trãsãturã prosodicã: aceea a cantitãþii vocalice.

2.3. Reprezentare foneticã ºi reprezentare fonologicã. Distincþia dintre cele douã tipuri de notaþie îºi are originea în deosebirea dintre foneticã ºi fonologie. O reprezentare foneticã a unei tranºe sonore este în principiu mai aproape de realitatea foneticã. Ea poate reþine mai mult din specificul fiecãrui sunet. Dimpotrivã, o reprezentare fonologicã va reliefa doar acele particularitãþi care sînt funcþionale ( i. e., care au rol distinctiv în limba studiatã).

O ilustrare a deosebirii dintre notaþia foneticã ºi notaþia fonologicã o furnizeazã cuvîntul românesc bumb. Fonetic, aceastã tranºã este reprezentatã astfel: /bům bh/. Cerculeþul de

+

deasupra lui u aratã caracterul labial al vocalei. Semnul + situat sub m indicã ocluziunea incompletã, iar h ca superscript al ultimului b precizeazã un anumit tip de explozie a oclu-sivei, explozie datoratã poziþiei finale a lui b.

Reprezentarea fonologicã a aceluiaºi cuvînt este /bumb/, cãci particularitãþile semnalate de notaþia foneticã nu sînt funcþionale.

Este posibil ca reprezentãrile fonetice sã devinã pãrþi ale reprezentãrilor fonologice.

Aceasta se întîmplã atunci cînd o particularitate foneticã (consemnatã prin notaþie) este urmarea faptului cã sunetul e plasat într-un anumit context fonetic. În aceste împrejurãri, notaþia foneticã precizeazã caracterul de alofon (mai precis: de variantã) avut de sunetul în cauzã. Astfel, ocluziunea incompletã a lui m din bumb e o rezultantã a poziþiei acestui sunet (înainte de consoanã). Ea nu se mai gãseºte în contextul fonetic “înainte de vocalã” (exemple: mamã, munte), unde ocluziunea labialã e completã. De asemenea, explozia specificã a celui de-al doilea b (semnalatã prin notaþia foneticã b) nu se mai întîlneºte în contextul

“înainte de vocalã”. Deci m ºi b reprezintã variantele (alofonele) poziþionale ale fonemelor

/m/ ºi /b/, iar notaþia foneticã devine o componentã a notaþiei fonologice, deoarece ajutã la operaþia (fonologicã) de inventariere ºi de reducere a variantelor.

În schimb, consemnarea labialitãþii lui u (ů) este irelevantã din punct de vedere fonologic, deoarece labialitatea lui u nu este dependentã de context. Acest simbol fonetic nu este, deci, încorporabil în notaþia fonologicã specificã limbii române.

Foneticã ºi fonologie

125

BIBLIOGRAFIE

Despre fonetica acusticã:

Narcisa Forãscu, “Sunetul ºi proprietãþile lui”, în Ion Coteanu (coord.), “Limba românã contemporanã. Fonetica, fonologia, morfologia”, Bucureºti, 1985, p. 16–17.