– ºi a adjectivelor, dar acestea sînt definite ca exprimînd însuºiri sau calitãþi. Pronumele sînt considerate acele pãrþi de vorbire care înlocuiesc substantive º. a. m. d.

Definiþiile ºcolare ale pãrþilor de vorbire reprezintã combinaþii de criterii. Nu întotdeauna acelaºi criteriu este întrebuinþat pentru definirea a douã sau mai multe pãrþi de vorbire.

Astfel, faptul cã pronumele este un substitut al substantivului reprezintã o particularitate distribuþionalã. Criteriul utilizat pentru definirea pronumelui este, aºadar, distribuþional.

Însã criteriul distribuþional nu se mai întîlneºte ºi în definiþia substantivului.

Pe de altã parte, în definiþia unei pãrþi de vorbire se poate constata uneori prezenþa a mai mult de un criteriu. Aºa se întîmplã, de pildã, în situaþia adjectivului, definit drept par te de vorbire flexibilã care exprimã însuºiri sau calitãþi ale lucrurilor. Flexibilitatea este o proprietate constatatã pe baza unui criteriu de formã. Particularitatea de a exprima o în suºire reprezintã însã o trãsãturã semanticã.

În gramaticile ºcolare, combinaþiile de criterii se justificã prin obiectivele didactice pe care astfel de lucrãri sînt chemate sã le slujeascã. Nu mai puþin însã, aceastã stare de lucruri derivã din preluarea unei obiºnuinþe de o vechime respectabilã. În mod intenþionat sau nu, combinaþia de criterii s-a practicat din antichitate. Aceastã obiºnuinþã prilejuieºte totuºi posibilitatea de a abstrage criteriile care au fost utilizate în mod precumpãnitor. Operaþia este necesarã. Cãci, stabilind o clasificare, se poate evalua eficacitatea lor definiþionalã.

2.1. Criteriul semantic. Este cel care a fost des întrebuinþat de-a lungul vremii. Frecvenþa cu care s-a apelat la el are mai multe explicaþii. O cauzã este de ordin istoric. Primele clasificãri ale cuvintelor vin din antichitatea greco-latinã ºi au reprezentat, pentru mult timp, modele de referinþã. În antichitate, planul lingvistic, planul logic ºi planul ontologic erau considerate interconectate. Limba, gîndirea ºi realitatea apãreau ca izomorfe: structurile limbii repetã ºi reflectã structurile gîndirii, iar acestea din urmã reflectã ceea ce existã.

Criteriul semantic în clasificarea cuvintelor se impunea astfel de la sine.

Un al doilea motiv de utilizare frecventã a criteriului semantic este comoditatea pe care o oferã. Este, într-adevãr, uºor ºi simplu sã se clasifice cuvintele pornindu-se de la semnificaþia lor “genericã”: substantivele denumesc obiecte: adjectivele – însuºiri; verbele – acþiuni (procese sau stãri); adverbele stabilesc cadrul spaþial, temporal sau modal al acþiunilor, stãrilor sau proceselor º. a. m. d.

Un exemplu de prestigiu al utilizãrii criteriului semantic este Aristotel. Categoriilor logico-ontologice pe care el le enumerã le corespund categorii lingvistice ( i. e. – pãrþi de vorbire): numele, verbul, articolul ºi conjuncþia. Modelul aristotelian a fost, în timp, supus unor rafinãri. Dionysios Thrax (170–90 î. Hr.) enumerã, în Gramatica sa, opt pãrþi de vorbire: numele, verbul, participiul, pronumele, adverbul, prepoziþia, conjuncþia ºi articolul. Trei dintre acestea (numele, verbul ºi participiul) sînt definite pe criterii care sînt ºi semantice.

Conceptele pe care criteriul semantic ne obligã sã le folosim în clasificarea cuvintelor au intuitivitate ºi pot fi uºor înþelese: obiecte, însuºiri, acþiuni, procese. Ele sînt însã concepte de uz curent din limba de toate zilele. Caracterul lor nespecializat ºi sensurile prea puþin tehnice nu le recomandã drept cele mai potrivite pentru analizã ºi clasificare. În epoca

Morfologia

129

modernã a lingvisticii, acest lucru a fost înþeles. Otto Jespersen, a cãrui gîndire prefigureazã structuralismul european, a încercat, de pildã, sã aducã unele corective.

În baza unor concepte semantice mai specializate (oferite de logicã), Jespersen a propus sã se traseze o nouã linie de demarcaþie între substantive ºi adjective. Dupã Jespersen, extensiunea unui substantiv (adicã mulþimea de obiecte asupra cãrora substantivul se aplicã) trebuie sã fie mai redusã decît cea a unui adjectiv. Afirmaþia, ca ºi argumentaþia lingvistului danez sînt însã specioase. Nu existã metode efective pentru a decide cã lucrurile stau aºa, ºi nu altfel, ca regulã generalã. Existã substantive a cãror extensiune e mai cuprinzãtoare decît a unor adjective (de pildã, substantivul om ºi adjectivul cardiac); existã, apoi, substantive cu extensiune inclusã în extensiunea unui adjectiv (de exemplu, perete ºi alb); ºi mai existã substantive cu extensiune identicã cu a unui adjectiv: vieþuitoare ºi muritor.

O clasificare de datã recentã, fãcutã pe bazã semanticã, a propus profesorul Eugenio Coseriu. Clasificarea decurge din propria teorie a sensului. Profesorul Coseriu distinge între mai multe tipuri de sens: sens categorial, sens lexical, sens lexico-categorial, sens instrumental ºi sens ontic.

Sensul categorial este sensul unei unitãþi lingvistice în virtutea apartenenþei sale la o anumitã categorie. O categorie este, în concepþia profesorului Coseriu, ca o parte de vorbire.

De exemplu, cuvintele piept, pieptului, pieptar nu au un sens categorial distinct, deoarece ele aparþin aceleiaºi categorii – substantivul. Piept ºi pieptos au însã sensuri categoriale distincte: unul aparþine categoriei substantivului, iar celãlalt este un adjectiv.

Sensul lexical poate fi distins fãcînd abstracþie de sensul categorial. Sã presupunem, aºadar, cã nu intereseazã, pentru moment, cãrei categorii aparþin unitãþile piept ºi pieptar. În aceste condiþii, se observã cã unul exprimã un concept, cu ajutorul cãruia se identificã o anumitã parte a corpului (piept), iar celãlalt, un alt concept folosit pentru a identifica un articol de îmbrãcãminte. Conceptele în cauzã sînt chiar sensurile lexicale ale celor douã unitãþi.

Sensul lexico-categorial reprezintã uniunea dintre cele douã tipuri de sens: piept ºi pieptos nu se deosebesc doar prin faptul cã noþiunile exprimate de fiecare ajutã la identificarea unor lucruri distincte. Ele se mai deosebesc ºi prin apartenenþa categorialã diferitã ºi, deci, ºi prin sens categorial.

Sensul instrumental este sensul exprimat de afixe, prepoziþii sau conjuncþii. În unitatea pieptului se distinge piept ºi -(u)lui. Ultima secvenþã adaugã sensului lexico-categorial, exprimat prin piept, sensurile instrumentale de caz (genitiv) ºi determinare. În pieptos se distinge din nou piept ºi afixul -os care, dupã cum se observã, participã la constituirea sensului lexico-categorial al unitãþii pieptos.

În sfîrºit, sensul ontic este sensul propoziþional. Ceea ce vizeazã profesorul Coseriu prin acest concept este numit în alte gramatici “modalitãþi enunþiative”. Diferenþele de sens ontic sînt diferenþele dintre afirmativ ºi negativ, dintre enunþiativ ºi interogativ etc.

Clasificarea cuvintelor se face în funcþie de primele patru tipuri de sensuri prezentate mai înainte. Vor exista, aºadar, cuvinte lexematice, adicã acele cuvinte dotate cu sens lexico-categorial. Ele “întrupeazã” o categorie – ºi anume: substantiv, adjectiv, verb sau anumite adverbe (repede, încet, tîrziu, devreme, pretutindeni, niciodatã). Vor fi, apoi, cuvinte categorematice. Sub aceastã denumire sînt adunate pronumele ºi anumite adverbe: aici, aºa, astfel, acum, sus etc. Profesorul Coseriu afirmã despre cuvintele categorematice cã sînt lipsite de sens lexical ºi dotate numai cu sens categorial. Acum se poate înþelege ºi din ce cauzã grupa adverbelor e divizatã. Adverbele categoriale sînt acele cuvinte cãrora anumite circumstanþe (lingvistice ºi extralingvistice) le acordã un sens apropiat de cel lexical: aºa exprimã, de pildã, modalitatea, dar nu se poate ºti despre ce modalitate e vorba

130

Manual de lingvisticã generalã

dacã enunþul nu e precedat (urmat sau însoþit) fie de un alt enunþ, fie de o indicaþie: “Fã aºa: deschide întîi capacul motorului...” sau “Fã aºa!” (ºi urmeazã descrierea gestului). Probleme similare pun pronumele.

O a treia clasã e alcãtuitã din cuvinte instrumentale. Se poate spune despre acestea cã sînt dotate, în afarã de sensul instrumental, fie cu sens lexical, fie cu sens lexico-categorial;

-ar din pieptar participã, de exemplu, la constituirea sensului lexical al substantivului;

-os din tãios participã la constituirea sensului lexico-categorial al adjectivului. Cuvintele instrumentale dotate cu sens lexico-categorial se deosebesc de cuvintele lexematice prin faptul cã nu au independenþã de apariþie în enunþ. Profesorul Coseriu le mai numeºte de aceea ºi cuvinte morfematice.

Categoriile – reprezentate prin cuvintele lexematice – sînt aºadar patru “pãrþi de vorbire”: su b s tantivul, adjectivul, verbul ºi anumite adverbe. Statutul acestor categorii nu se aseamãnã însã cu statutul pãrþilor de vorbire din gramatica tradiþionalã. În aceasta din urmã, o parte de vorbire este o mulþime de cuvinte. În concepþia profesorului Coseriu, o categorie e însã un tipar conceptual. El nu aparþine unei anumite limbi, ci se întrupeazã într-o limbã. Raportul dintre aceste tipare ºi realizãrile lor este asemãnãtor raportului dintre ideile lui Platon ºi copiile imperfecte ale acestor idei – lucrurile.

Este oarecum surprinzãtor cã, recunoscînd pronumelor ºi anumitor adverbe un sens (ºi, în consecinþã, un statut) categorial, clasa acestora nu este acceptatã, în calitate de categorie, alãturi de celelalte patru. Se pare însã cã pentru profesorul Coseriu este importantã absenþa unui sens lexical care “sã întrupeze” categoria în lexic.

Alãturi de teoria pãrþilor de vorbire formulatã de Viggo Bröndal, clasificarea descrisã mai sus este una dintre puþinele care mai fac uz, în lingvistica secolului al XX-lea, de criteriul semantic, cu intenþii exhaustive. În faza postsaussurianã, neîncrederea faþã de factorul semantic ºi corelativul sãu – factorul logic – este mare. Dar posibilitãþile de clasificare semanticã a pãrþilor de vorbire nu sînt închise ºi singurul drum care conduce cãtre o coerentã taxonomie trece tot prin logicã. Prin logicã, aºa cum aceasta a ajuns sã se dezvolte în secolul al XX-lea.

Sînt posibile, astfel, traduceri ale unor pãrþi de vorbire în limbajele logice, aºa cum este, de exemplu, logica predicatelor de ordinul întîi, suplimentatã cu descripþii definite. Într-un asemenea formalism, multe dintre lucrurile pe care le descriu gramaticile curente capãtã o altã înfãþiºare. Distincþia substantiv (nearticulat sau articulat)/adjectiv/verb dispare ºi toate aceste pãrþi de vorbire sînt tratate uniform. Deosebirea dintre substantiv articulat definit ºi substantiv nearticulat se dovedeºte mult mai importantã. Pronumele demonstrativ de apropiere ºi de identitate înceteazã sã mai facã parte din aceeaºi clasã morfologicã. Numeralul cardinal este tratat ca o specie de substantiv propriu. Pronumele ºi adjectivele nehotãrîte relevã proprietãþi semantice complet deosebite de toate celelalte tipuri de pronume sau adjective pronominale.

Aceastã radicalã reclasificare a pãrþilor de vorbire din perspectiva formalismului logic este departe de a fi arbitrarã sau intenþionat epatantã. Ea are anumite limite ºi este privitã de suficient de mulþi lingviºti cu neîncredere, considerîndu-se cã, prin traducere, se produc deformãri esenþiale ale idiomurilor naturale. Adevãrul nu poate fi, probabil, desprins într-un mod tranºant. Rãmîne însã un cîºtig al acestui tip de clasificare ºi investigaþie faptul cã astfel sînt luminate mai bine structurile logico-semantice ale limbilor naturale. Aceasta nu înseamnã reducerea limbajului la gîndire, cãci gîndirea, în logica modernã, este ea însãºi o formã de simbolism ºi, deci, este o altã limbã.

2.2. Criteriul formal. În gramaticile de uz curent, criteriul formal se foloseºte în: (i) clasificarea pãrþilor de vorbire în flexibile ºi neflexibile;

Morfologia

131

(ii) divizarea pãrþilor de vorbire flexibile în alte douã grupuri: care se declinã (substantivul, adjectivul, pronumele) ºi care se conjugã (verbul); (iii) gruparea pãrþilor de vorbire care se declinã sau se conjugã în clase de declinare ºi, respectiv, de conjugare;

(iv) compatibilitatea sau incompatibilitatea anumitor pãrþi de vorbire cu diverse categorii gramaticale (de exemplu, gradul de comparaþie pentru adjective ºi adverbe, mãrci de mod sau de timp pentru verbe).

Dacã se admite cã forma înseamnã ºi structurã, atunci criteriul formal este cel care funcþioneazã ºi în statuarea distincþiei substantiv (adjectiv, numeral, prepoziþie, pronume relativ) simplu/compus.

Nevoia de a corobora un criteriu nu tocmai puternic – cel semantic – cu un altul, avînd o mai mare putere discriminatorie, se observã încã de la gramaticienii antichitãþii. În definiþia numelui, a verbului, a participiului sau a articolului din Gramatica lui Dionysios Thrax, consideraþiile semantice sînt mereu însoþite de observaþii de formã. Pãrþile de vorbire sînt definite ºi prin disponibilitatea lor faþã de categoriile gramaticale.

Marcus Terentius Varro – gramatician latin din secolul I î. Hr. – a propus o taxonomie pe temeiuri exclusiv formale. În lucrarea sa, pãrþile de vorbire sînt clasificate astfel: cele care au numai caz (numele, cãruia îi e subsumat ºi adjectivul); cele care au numai timp (verbul); cele dotate ºi cu caz, ºi cu timp (participiu) ºi cele fãrã caz ºi fãrã timp (prepoziþia, conjuncþia ºi adverbul). Taxonomia lui Varro funcþioneazã însã numai în raport cu un grup restrîns de limbi (latina ºi greaca în primul rînd).

O mãsurã a gradului de cuprindere taxonomicã avut de criteriul formei a propus Jespersen.

El a imaginat douã situaþii ideale ºi opuse: o limbã în care orice parte de vorbire este formal marcatã ºi o limbã în care nici o parte de vorbire nu are mãrci specifice. În raport cu aceastã situaþie, criteriul formal funcþioneazã în mod optim pentru primul caz.

Între polii ideali se situeazã realitatea idiomurilor istorice. Se poate explica astfel din ce cauzã istoria gîndirii lingvistice înregistreazã, totuºi, puþine tentative de taxonomie pe temeiuri formale. Dar dacã forma este de micã relevanþã pentru o clasificare categorialã (adicã pentru o operaþie al cãrei rezultat este delimitarea unor clase care sînt bazele unei sistem morfologic), ea se dovedeºte utilã în alte situaþii. Este vorba despre clasificãri care pot fi numite intracategoriale. De exemplu, gruparea substantivelor ºi a adjectivelor în clase de declinare sau gruparea verbelor în clase de conjugare.

Declinarea ºi conjugarea sînt concepte moºtenite din gîndirea gramaticalã a anticilor.

Gramaticile tradiþionale ale limbilor moderne preiau principiile de clasificare proprii limbilor moarte ºi le transferã în terenul idiomurilor moderne. Se obþin, de aici, clase de conjugare sau de declinare care nu pot reflecta particularitãþile flexionare ale sistemului mor fologic studiat.

Un demers semnificativ tocmai prin faptul cã intenþioneazã sã depãºeascã aceastã stare de lucruri este, pentru limba românã, cel întreprins de d-na Valeria Guþu Romalo (în Morfologia structuralã a limbii române). Rezultatul acestui demers este o propunere nouã de grupare a verbelor în clasa de conjugare ºi a substantivului ºi adjectivului în clase de declinare. Aici va fi comentatã, în rezumat, numai metoda de clasificare a substantivelor în declinãri. Felul cum se clasificã substantivele e însã reprezentativ pentru întregul demers.

Operaþia taxonomicã se exercitã asupra unui anumit nivel morfologic, constituit dintr-un ansamblu de forme substantivale nearticulate. Cîteva eºantioane din acest nivel: maºinã, maºini; om, oameni; carte, cãrþi (se face abstracþie de vocativ).

132