Dacã prin expiraþie curentul de aer fonator este lãsat liber, atunci ceea ce se obþine prin vibraþia coardelor vocale este o vocalã (sau o vocoidã). Toate vocalele sînt emisiuni libere de tonuri muzicale. În caz cã aerul este dirijat exclusiv prin cavitatea bucalã, vocalele sînt orale. Se poate însã întîmpla ca palatul moale (fundul cerului gurii) sã determine, prin schimbarea poziþiei sale, o dirijare a curentului de aer ºi prin fosele nazale. În aceastã si tuaþie, vocalele devin nazalizate.
O limbã care face uz de vocale nazalizate, în opoziþie cu cele orale, e franceza.
Existã sunete care nu pot fi articulate decît cu participarea foselor nazale: m ºi n. Ele nu sînt emisiuni libere de tonuri muzicale ºi, deci, nu sînt vocale. m ºi n pot fi numite nazale, ºi nu doar nazalizate.
Dacã toate vocalele sînt emisiuni libere de sunete, deosebirile (articulatorii) dintre ele nu se pot face decît pe baza dimensiunilor rezonatorului ºi pe baza zonei în care ele sînt articulate.
Dimensiunile rezonatorului depind de gradul de deschidere (aperturã) a cavitãþii bucale: a se articuleazã cu maximã deschidere, ã, e, o cu aperturã medie, iar u, î ºi i cu aperturã minimã (am luat ca exemplu vocalele limbii române).
Foneticã ºi fonologie
113
Zonele de articulaþie a vocoidelor sînt trei: zona anterioarã a cavitãþii bucale (unde se articuleazã e ºi i), zona centralã (a, ã, î) ºi zona posterioarã (cãtre omuºor), unde sînt ar ticulate o ºi u. Impresia (greºitã) cã o ºi u ar fi articulate în zona anteri oarã provine din împrejurarea cã aceste vocale sînt rostite cu participarea buzelor. În realitate, buzele mo du-lea zã un sunet al cãrui loc de articulare se gãseºte în altã parte.
Cînd curentul de aer fonator nu e lãsat liber, el e dirijat pe canale îngustate sau este temporar blocat sau, în sfîrºit, este supus unei duble modelãri care înseamnã cvasisimultan ºi blocare temporarã, ºi îngustare de canal. În aceste feluri, se articuleazã consoanele (sau contoidele).
Blocarea temporarã a traiectului se numeºte ocluziune, iar consoanele articulate astfel sînt oclusive. Punctul de ocluziune poate fi în zona buzelor (p, b); sau în zona dinþilor (t, d); sau în zona palatului tare (k’, g’ din cuvintele chiar sau ghearã, de pildã); sau în zona palatului moale (k, g din car sau garã). De aici ºi denumirile corespunzãtoare: oclusive labiale, dentale, palatale, velare.
Îngustarea canalului pe care circulã aerul duce la obþinerea unui zgomot (cu unele caracteristici de sunet). Aceastã modalitate articulatorie se numeºte fricatizare, iar consoanele obþinute prin fricatizare sînt fricative. ªi fricativele se deosebesc între ele prin punctul unde canalul e îngustat: zona buzelor (fricative bilabiale, strãine limbii române), zona dinþilor de pe maxilarul superior ºi a buzei inferioare (fricative labiodentale): f, v; zona dinþilor de pe maxilarul superior (dentale): s, z; zona palatului tare din apropierea alveolelor (alveo-palatale): º, j; zona palatului moale (velare): h.
O modalitate mixtã de articulare a consoanelor este africati zarea. Africatizarea constã în douã momente: un moment de ocluziune, urmat de unul de parþialã deblocare a punctului de ocluziune. În acest al doilea moment, sunetul este articulat ca o fricativã. Ceea ce se obþine este o consoanã care are atît caracteristicile unei oclusive, cît ºi pe cele ale unei fricative: þ, č (din cearã), ğ (din geam). þ se articuleazã în zona dinþilor ºi este o dentalã, iar č ºi ğ, în zona palatului tare ºi sînt palatale (datoritã faptului cã sînt articulate în partea anterioarã a palatului, ele mai sînt denumite – într-un mod mai precis – anteropalatale sau prepalatale).
O situaþie specialã o prezintã sunetele l ºi r, pe care fonetica ºcolarã le considerã (alãturi de m ºi n) consoane, simplificîndu-le excesiv caracteristicile. Din punct de vedere articulator, l ºi r nu întrunesc condiþiile pentru a putea fi considerate ocluzive, fricative sau africate. l e articulat prin atingerea cu vîrful limbii a alveolelor superioare. Limba e apropiatã de palat, dar în pãrþile ei laterale existã canale care permit trecerea curentului de aer. Din acest motiv, l e denumitã lateralã. r este ºi ea articulatã într-un mod special: prin vibraþii repetate ale limbii în contact cu palatul. Dacã vibraþiile se produc în zona palatului moale sau în zona posterioarã a palatului tare, se obþin variante ale lui r anteropalatal; este vorba de un r graseiat (ca în francezã) sau un r velar (ca în germanã).
În articularea unora dintre consoane, ca ºi în articularea unor sunete cu trãsãturi mixte (l, r, m, n) intervin ºi coardele vocale. Rolul acestora este indispensabil în rostirea vocalelor, dar nu ºi în rostirea consoanelor. Din aceastã cauzã grupa consoanelor poate fi divizatã în consoane sonore (articulate cu contribuþia coardelor vocale) ºi surde. Aproape fiecare consoanã româneas cã posedã una dintre aceste trãsãturi. În perechile care urmeazã, primul termen este o consoanã surdã, iar al doilea este o consoanã sonorã: p/b, t/d, f/v, s/z, º/j, č/ğ, þ/dz (dz este o particularitate regionalã: dzîuã, dzîc), k/g, k’/g’. h nu are în românã pereche sonorã, iar l, m, n ºi r nu au perechi surde.
1.3. Fonetica neuroperceptivã
În procesul de recepþie a semnelor acustice specifice vorbirii se disting douã faze: faza auditivã ºi faza neuropsihicã.
114
Manual de lingvisticã generalã
În faza auditivã, rolul esenþial îl are aparatul audioperceptiv. Semnalele acustice sînt captate de urechea externã ºi transmise timpanului. Vibraþiile recepþionate de acesta sînt transmise mai departe, prin intermediul oscioarelor aflate în spatele timpanului, cohleii.
Aceasta este o cavitate în formã de cochilie, plinã cu lichid. Dupã unele teorii asupra audiþiei, analiza semnalului acustic se realizeazã tocmai la nivelul cohleii.
Faza neuropsihicã constã în convertirea semnalului acustic în semnal electric. La cohlee este conectat nervul auditiv. Vibraþiile devin impulsuri electrice transmise prin nervul auditiv în cortex. Aici are loc identificarea impulsului.
Despre faza neuropsihicã a recepþiei acustice se ºtie încã destul de puþin. Deºi nervul auditiv pare a îndeplini rolul unui cablu de legãturã între cortex ºi cohlee, s-a putut constata cã funcþiile sale sînt mai complexe. Cît priveºte identificarea pe cortex a tipurilor de semnale neuroelectrice, se presupune cã aceastã activitate are loc pe baza unor ºabloane înmagazinate în memoria lingvisticã a fiecãrui individ. Cum se construiesc aceste ºabloane, cum ajung sã fie deteriorate (dat fiind faptul cã unele tipuri de boli ale vorbirii – afaziile – înseamnã toc mai incapacitatea de recunoaºtere a semnalului acustic), toate acestea sînt încã ne cu nos cute.
1.4. Alfabetele foneticii
Fonetica este o ºtiinþã experimentalã. Aceasta înseamnã cã descoperirile ºi anticipãrile ei au depins ºi depind, în mare mãsurã, de domeniul cercetãrii empirice. Asemenea cercetãri trebuie puse însã în legãturã, la rîndul lor, cu progresele în ordine tehnicã. Nici o cercetare foneticã nu poate fi realizatã fãrã aparatura corespunzãtoare.
Infrastructura tehnicã a experimentului fonetic a evoluat continuu. Încã din vremea abatelui Rousselot – întemeietor, la graniþa dintre secolul al XIX-lea ºi al XX-lea, al foneticii experimentale – devenise evident faptul cã fiecare sunet al vorbirii are o individualitate ire ductibilã. Fineþea ºi complexitatea crescîndã a aparatelor de analizã a vorbirii nu au fãcut decît sã confirme continuu aceastã tezã.
Rezultatele obþinute prin experiment s-au cerut consemnate printr-o simbolisticã. Pentru reproducerea sunetelor vorbirii exista deja o notaþie: alfabetul (aºa-zis) fonetic al unei limbi (cum e, de pildã, alfabetul limbii române). Numai cã aceste tipuri de alfabete s-au dovedit inadecvate, deoarece ele nu captau individualitatea sunetelor studiate experimental. De pildã, consoana p din cuvintele poalã ºi lapte nu are aceleaºi particularitãþi fonetice, tocmai pentru cã ea apare în contexte fonetice distincte. Alfabetul limbii române nu consemneazã însã aceste deosebiri. Astfel, s-a impus necesitatea de a se întocmi un alfabet cu adevãrat fonetic, în care sã fie reflectate particularitãþile învederate de cercetarea experimentalã (problema nu privea, fireºte, numai limba românã).
Existã o mare varietate de asemenea alfabete. Aceastã împrejurare se datoreazã, pe de-o parte, imensei varietãþi de sunete puse în valoare de experimentele fonetice. Pe de altã parte, varietatea alfabetelor se datoreazã însã ºi caracterului convenþional al notaþiei. Cu alte cuvinte, pentru aceeaºi particularitate foneticã a unei consoane (de pildã, labializarea da toratã apariþiei ei în anume contexte fonetice), mai mulþi cercetãtori pot adopta notaþii distincte.
Singura obligaþie, în aceste condiþii, constã în a furniza o cheie a simbolurilor.
O tentativã de unificare a notaþiilor o reprezintã alfabetul fonetic internaþional. O listã a principalelor simboluri care îl compun se gãseºte în Jean Dubois º. a., Dictionnaire de linguistique, Paris, Larousse, 1973, p. 24–25. Pentru fonetica limbii române sînt re co manda bile simbolurile din bibliografia datã la sfîrºitul capitolului.
Foneticã ºi fonologie
115
2. FONOLOGIA. SCHIÞÃ ISTORICÃ
Unul dintre adevãrurile importante pe care fonetica le-a furnizat cercetãrii lingvistice este, prin urmare, acela cã fiecare sunet al vorbirii are individualitate proprie ºi cã nici un sunet nu este identic cu altul. A rezultat de aici o dublã situaþie specialã: pentru foneticã, dar ºi pentru ºtiinþa limbii în general.
Pentru foneticã s-a pus din nou problema obiectului ei de studiu. Într-adevãr, afirmaþia cã fonetica cerceteazã sunetele vorbirii nu mai era satisfãcãtoare. Cînd foneticianul prezintã o spectrogramã, despre care spune cã este a vocalei româneºti e (de exemplu), el poate fi contrazis, arãtîndu-i-se cã spectrograma înregistreazã, în realitate, vocala e rostitã într-un anumit moment, de un anumit vorbitor al limbii române. Pornind de aici, se poate chiar con testa existenþa unei vocale în genere, fiind clar cã, pentru a vorbi despre o asemenea en titate, foneticianul opereazã o generalizare inductivã.
Situaþia aceasta nu a fost totuºi acut resimþitã. Ea s-a tradus într-o proliferare remarcabilã a simbolisticii fonetice, datoratã tocmai înclinaþiei de a capta individualitatea fiecãrui sunet. Însã au existat momente în istoria foneticii cînd aceastã proliferare a atras atenþia cercetãtorilor, îngrijorîndu-i.
Pentru lingviºtii preocupaþi ºi de teoria limbii, adevãrurile furnizate de foneticã au avut însã consecinþe mai adînci. Un teoretician care admite cã fiecare sunet al vorbirii are individualitate proprie se vede silit sã accepte cã, de fapt, nu avem nici un temei pentru a sus þine cã p din piatrã ºi p din noapte reprezintã acelaºi sunet. Deci el trebuie sã admitã, mai departe, cã fiecare act de vorbire este un eveniment unic. Pe de altã parte, cine respinge adevãrurile furnizate de datele foneticii experimentale se face vinovat cã ocoleºte o realitate evidentã.
Soluþia acestei dileme a însemnat întemeierea unei alte discipline. Înruditã cu fonetica (de ale cãrei date se foloseºte), noua disciplinã este fonologia.
Despre fonologie, ca ramurã distinctã a ºtiinþei limbii, nu se poate vorbi decît de prin anii ’30 ai secolului al XX-lea. Lingviºtii reuniþi în Cercul de la Praga (Roman Jakobson, S. Kar cevsky, N. S. Trubeþkoy) au prezentat la Congresul lingviºtilor de la Haga (în 1928) prin cipiile noii discipline. Semne ale apariþiei fonologiei pot fi înregistrate însã chiar mai de vreme.
Un precursor al fonologiei este lingvistul rus Baudouin de Courtenay. El atrage atenþia asupra faptului cã sunetele vorbirii trebuie sã-l preocupe pe lingvist nu prin realitatea fizicã, ci prin amprenta lor psihicã. Este o concepþie psihologizantã asupra foneticii. Meritul aces tei concepþii constã în faptul cã ea permite o rezolvare a situaþiei dilematice descrise mai sus.
Ca realitãþi fizice, p din piatrã ºi p din noapte sînt nonidentice. Însã amprenta psihicã a acestor douã sunete, în mintea oricãrui vorbitor al românei, este una singurã. ªi tot datoritã ei, vorbitorul nu face nici o deosebire între cei doi p.
