c) grupãri interclasiale (de exemplu, se constatã cã în clasa substantivului unele forme sînt forme apte numai pentru contexte de singular, în timp ce altele sînt compatibile numai cu pluralul; de aici, o subdivizare a clasei numelui în singular ºi plural etc.).

Aceste grupãri nu înseamnã obþinerea unor tipuri flexionare.

Cele douã proceduri nu sînt echivalente, chiar dacã, pe alocuri, rezultatele aplicãrii lor coincid. Nonechivalenþa lor structuralã se probeazã prin urmãtoarele aspecte: (i) Definiþia cuvîntului ca o clasã de forme flexionare presupune asumarea conceptului de flexiune. În schimb, pentru definiþia de tip bloomfieldian noþiunea de flexiune nu existã.

(ii) Conceptul de flexiune implicã la rîndul sãu distincþia dintre sens lexical ºi sens gramatical. O definiþie de tip bloomfieldian a cuvîntului trateazã însã planul conþinutului într-un mod uniform, acordînd acelaºi statut sensului lexical ºi celui gramatical. E de remarcat cã aceastã situaþie nu înseamnã anularea deosebirii dintre lexic ºi gramaticã.

(iii) O cercetare morfologicã pornitã de la concepþia cuvîntului-mulþime este aptã sã întrebuinþeze în acelaºi timp ambele accepþii ale morfemului. Acest fapt nu e însã posibil ºi în cazul celuilalt tip de investigaþie morfologicã: definiþia de tip bloomfieldian a cuvîntului este compatibilã doar cu accepþia Courtenay–Bloomfield.

Se poate pune întrebarea urmãtoare: care dintre cele douã tipuri de cercetare este

“cel bun”?

Dacã existã douã teorii pentru acelaºi domeniu ºi dacã premisele lor sînt mutual incompatibile ºi independente, atunci evaluarea lor trebuie sã se bazeze pe coerenþa internã a fiecãreia. Prin coerenþã se înþelege imposibilitatea ca anumite propoziþii ale teoriei sã fie incompatibile sau contradictorii cu altele. Cînd exigenþa de coerenþã este satisfãcutã pentru ambele teorii, poate sã intervinã criteriul simplitãþii: este preferabilã teoria care explicã mai simplu faptele. Iar dacã ºi acest criteriu este satisfãcut, atunci opþiunea este determinatã de factori externi, cum ar obiºnuinþa sau chiar... gustul.

Nu se constatã acelaºi grad de coerenþã în cazul celor douã tipuri de cercetare morfologicã.

Definiþia cuvîntului ca mulþime implicã utilizarea conceptului de comutare. Definiþia fixeazã un anumit nivel la care comutarea este relevantã: nivelul radicalului. Însã conceptul de comutare e legat de anumite tipuri de distribuþie. Iar cînd aceste tipuri sînt puse sã studieze (ºi sã demonstreze) formele declarate prin premisã variante, se constatã cã rezultatele sînt contrare premisei: unitãþile studiate – i. e., formele flexionare – sînt în mare parte unitãþi distincte deoarece intrã în raporturi de comutare. Teoria e obligatã astfel sã integreze douã concepte ale comutãrii (unul pentru nivelul radicalului ºi altul pentru formele flexionare) care dau rezultate contradictorii. Sau e obligatã sã exileze într-un mod arbitrar unul dintre concepte în afara ei. Aceastã stare de lucruri nu caracterizeazã celãlalt tip de teorie ºi, pentru acest motiv, investigaþia de orientare bloomfieldianã este preferabilã.

E de remarcat, în acelaºi timp, cã al doilea tip de teorie nu poate fi criticat pentru motivul cã nu integreazã conceptul de flexiune. Acest concept are o tradiþie venerabilã în istoria gramaticii. Însã faptul nu constituie prin el însuºi un argument. E important dacã, prin modul cum e utilizat, conceptul duce sau nu la unele afirmaþii care intrã în conflict cu altele.

Morfologia

143

BIBLIOGRAFIE

Despre criteriul semantic:

Aristotel, “Poetica” ºi “Organon”, în Lucia Wald (red. resp.), “Filosofia limbajului din Antichitate pînã în secolul al XVIII-lea”, Bucureºti, 1983, p. 50–62 (fragmente traduse de Felicia ªtef).

Dionysios Thrax, “Arta gramaticii”, în Lucia Wald (red. resp.), lucr. cit., p. 91–93 (traducere de Adelina Piatkowski).

“Gramatica de la Port Royal”, în Lucia Wald (red. resp.), lucr. cit., p. 179–185 (traducere de Lucia Wald).

Dumitru Nica, “Teoria pãrþilor de vorbire”, Iaºi, 1988, p. 34–47.

Despre criteriul formal:

Dionysios Thrax, op. cit., în Lucia Wald (red. resp.), lucr. cit.

Marcus Terentius Varro,“Despre limba latinã”, în Lucia Wald (red. resp. ), lucr. cit., p. 113–114

(traducere de Lucia Wald).

Valeria Guþu Romalo, “Morfologia structuralã a limbii române”, Bucureºti, 1968, p. 72–75.

Despre criteriul relaþional:

Dumitru Nica, op. cit., p. 25–26 ºi 40–44.

Valeria Guþu Romalo, “Distribuþia”, în Ion Coteanu (red. resp.), “Elemente de lingvisticã structuralã”, Bucureºti, p. 38–58.

Paula Diaconescu, “Structurã ºi evoluþie în morfologia substantivului românesc”, Bucureºti, 1970, p. 75.

Despre accepþiile conceptului de morfem:

Paula Diaconescu, “Evoluþia noþiunii de morfem ºi stadiul actual al analizei morfematice”, în Ion Coteanu (red. resp.), lucr. cit., p. 90–112.

Despre clasificarea morfemelor:

Valeria Guþu Romalo, “Morfologia structuralã a limbii române”, Bucureºti, 1968, p. 3–42.

Propuneri de aplicaþii

1. Se dau cuvintele: articulaþie, acolo, noi, elocvent, bine, impunãtor, jos, a aºtepta, fiecare, marginal.

a) Sã se realizeze clasificarea acestor cuvinte în conformitate cu criteriile propuse de Eugenio Coseriu.

b) Acolo unde este posibil, sã se indice cuvintele instrumentale (morfematice).

2. Se dau formele: artele, niºte rîuri, umilinþa, ºtergarele, învãþãtoarea, triburilor, vecinul, peºtii, vecinilor, o margine, valului.

a) Sã se izoleze prin segmentare formele nearticulate ale acestor substantive.

b) Sã se precizeze cazul ºi numãrul acestor forme.

c) Sã se indice forma acestor substantive pentru celãlalt numãr ºi pentru celelalte cazuri.

Sã se alcãtuiascã astfel paradigma formelor nearticulate ale fiecãruia dintre substantivele date.

d) Sã se indice, pentru fiecare paradigmã, tipul de combinaþie de omonimii (“arhi omoni miile”) în acord cu tipurile propuse în paragraful “Criteriul formal” (clasificarea Valeria Guþu Romalo).

e) Sã se precizeze cãrui tip flexionar dintre cele propuse prin aceastã clasificare aparþine fiecare paradigmã.

3. Presupunînd cã definiþiile distribuþionale ale substantivului ºi verbului au fost deja formulate, sã se construiascã o definiþie în termeni de contexte diagnostice a numeralului cardinal. (Presupunerea cã substantivul ºi verbul au fost deja definite înseamnã posibilitatea ca

144

Manual de lingvisticã generalã

simbolurile ‘S’ (= substantiv) ºi ‘V’(= verb) sã fie utilizate în definirea numeralului cardinal.

Este de asemenea indicatã utilizarea unor cuvinte, aºa cum s-a procedat ºi în cazul substantivului sau adjectivului – a se vedea paragraful “Criteriul relaþional”.) 4. Se dau formele: aºteptînd, neterminat, adunau, lucrarãm, moderni, ºtirbe, ne-demni, adunare, durere, cîntec.

a) Sã se descompunã aceste forme în radical ºi flective.

b) Sã se caracterizeze natura flectivelor dupã modelul prezentat în paragraful “Clasificarea morfemelor”.