(i) definiþiile date tipurilor de relaþii sintactice nu servesc întotdeauna la identificarea tipurilor respective (cf. coordonarea la nivel intrapropoziþional) ºi nu se sprijinã pe concepte cu adevãrat explicative (cf. subordonarea inter- ºi intrapropoziþionalã); (ii) tipologia relaþiilor sintactice propusã în sintaxa tradiþionalã este insuficientã, în sensul cã subordonarea ºi coordonarea nu explicã totalitatea de relaþii care se stabilesc între unitãþile sintactice. E evident, spre exemplu, cã între subiect ºi predicat existã o relaþie.
Relaþia nu e totuºi nici de coordonare, nici de subordonare. Acelaºi lucru se poate spune ºi despre relaþia dintre verbul copulativ ºi numele predicativ sau despre relaþia dintre prima propoziþie din frazele (1)–(2) ºi a doua propoziþie a acestor fraze (a se vedea supra).
Inconvenientul semnalat la punctul (ii) reprezintã tocmai particularitatea în baza cãreia se poate afirma cã sintaxa tradiþionalã este o sintaxã limitatã structural (abreviat L. S.).
Între douã unitãþi sintactice oarecare A ºi B se poate stabili un spectru mai larg de relaþii decît indicã sintaxa tradiþionalã:
a) relaþia de dependenþã: A depinde de B, dar nu ºi reciproc;
b) relaþia de interdependenþã: A depinde de B ºi reciproc;
c) relaþia de independenþã: nici A nu depinde de B, nici B nu depinde de A; d) relaþia de incompatibilitate: A ºi B se exclud reciproc.
Aceastã tipologie a relaþiilor îi aparþine lui Louis Hjelmslev. Hjelmslev nu a gîndit-o însã numai pentru domeniul sintaxei.
O sintaxã care încorporeazã tipologia hjelmslevianã a relaþiilor înceteazã sã mai fie o sintaxã L. S. Ea devine o sintaxã extinsã din punct de vedere structural (abreviat E. S.).
O sintaxã E. S. utilizeazã, dupã cum se observã, conceptul de dependenþã în calitate de concept explicativ, tot aºa cum se întîmplã ºi pentru o parte a definiþiilor întrebuinþate în sintaxa tradiþionalã. Diferenþa e însã urmãtoarea: în sintaxa L. S. dependenþa (determinarea) rãmîne nedefinitã. În sintaxa E. S. dependenþa, interdependenþa etc. primesc definiþii pe baza unui test simplu, numit testul suprimãrii alternative. Fie un enunþ oarecare, unde apar unitãþile sintactice A ºi B.
a’) A depinde de B dacã ºi numai dacã din enunþ este suprimabil A, dar nu este suprimabil B;
b’) A depinde de B ºi reciproc dacã ºi numai dacã nici A, nici B nu sînt suprimabile din enunþ;
c’) A ºi B sînt independenþi dacã ºi numai dacã A ºi B sînt succesiv suprimabili din enunþ;
d’) A ºi B sînt incompatibili dacã ºi numai dacã ei nu pot constitui o sintagmã.
148
Manual de lingvisticã generalã
A fi suprimabil înseamnã a putea fi eliminat dintr-un enunþ, fãrã ca prin aceastã operaþie sã fie afectatã corectitudinea gramaticalã a enunþului (în discuþie nu intrã, aºadar, faptul cã printr-o suprimare este atinsã inevitabil integritatea semanticã a enunþului).
Dependente sînt atributele faþã de regentele lor. Interdependenþi sînt verbul copulativ ºi numele predicativ. Independente sînt apoziþiile în raport cu aºa-numitele lor regente.
Incompatibile sînt verbele predicative ºi numele predicative.
Conceptele care, într-o sintaxã L. S., se referã la fenomenele de structurã sînt echivalabile (ºi, deci, traductibile) în terminologia unei sintaxe E. S. (reciproca nu este însã adevãratã):
* Douã unitãþi A ºi B se aflã în raport de coordonare dacã ºi numai dacã ele se gãsesc în relaþie de independenþã ºi dacã nu sînt coreferenþiale.
* Douã unitãþi A ºi B se aflã în raport de subordonare dacã ºi numai dacã ele se gãsesc în relaþie de dependenþã.
Conceptele întrebuinþate într-o sintaxã L. S. pentru a se indica formele de manifestare a relaþiei de subordonare (joncþiunea, juxtapunerea, acordul, recþiunea, topica) sînt in-tegrabile într-o sintaxã E. S.
Adoptînd conceptele unei sintaxe E. S., unele din punctele de vedere asupra faptelor gramaticale se modificã sau sînt mai bine justificate. Cîteva exemple: I. Problema unor elemente predicative suplimentare (cele exprimate prin adjective) Fie exemplul:
(7) Stelele luminau vesele bolta.
În termenii unei sintaxe E. S., elementul predicativ suplimentar vesele apare ca dublu dependent; fenomenul acordului este expresia dependenþei faþã de substantivul stelele, în timp ce topica este expresia dependenþei faþã de verb (a se compara cu “Stelele vesele luminau bolta.”).
II. Apoziþia nu mai e funcþia sintacticã avînd caracteristicile indicate de sintaxa tradiþionalã. Raportul dintre ea ºi presupusul ei regent este, în realitate, un raport de independenþã, ºi nu de dependenþã. Din enunþul:
(8) Dan, matematicianul, s-a îmbolnãvit.
– ambii constituenþi nominali sînt succesiv suprimabili, iar fenomenul acordului în gen este accidental, cãci se poate spune ºi:
(9) Dan, o namilã, s-a îmbolnãvit totuºi.
Aceste fapte pledeazã pentru modificarea statutului sintactic al apoziþiei, aºa cum aceasta e descrisã în sintaxa tradiþionalã.
Probleme similare pun numeralul cardinal ºi ordinal, adjectivul nehotãrît ºi adjectivul demonstrativ, privite în raport cu substantivele lor “regente” (din perspectiva sintaxei tradiþionale).
III. Relaþia subiect – predicat
Cînd în sintaxa tradiþionalã se aratã cã subiectul ºi predicatul se gãsesc într-o stare de determinare reciprocã, prin aceasta se intuieºte existenþa unei relaþii deosebite, atît de coordonare, cît ºi de subordonare. Dar aceastã relaþie nu e izolatã ºi identificatã ºi, în consecinþã, cazul e tratat ca un fel de accident. O sintaxã E. S. poate arãta însã complexitatea de probleme implicate de relaþia subiect–predicat.
Existã cercetãtori care apreciazã cã subiectul ºi predicatul se gãsesc în interdependenþã, predicatul impunînd subiectului numãrul ºi cazul (iar în situaþia pronumelui personal, ºi persoana), iar subiectul impunînd predicatului (nominal) genul, numãrul ºi cazul (la numele predicativ exprimat prin adjectiv). Posibilitatea ca în românã subiectul sã fie suprimabil
Sintaxa
149
pare totuºi sã demonstreze cã dependenþa subiectului de predicat este mai puternicã decît dependenþa predicatului de subiect (predicatul nu este suprimabil). În aceste condiþii, s-ar putea considera cã, totuºi, subiectul depinde de predicat.
Raportul subiect–predicat nu e însã epuizat prin aceastã precizare. În românã, predicatul ºi subiectul pot fi ºi incompatibile, ca în exemplele:
(10) I s-a urît cu binele.
(11) I s-a acrit de drumuri.
Relaþia subiect–predicat este, prin urmare, atît o relaþie de dependenþã, cît ºi de incompatibilitate (incompatibilitatea nu e însã reciprocã).
3.2. Orientarea semanticã excesivã (E. SEM) ºi orientarea semanticã normalã (N. SEM). O sintaxã excesiv orientatã semantic (E. SEM) sau o sintaxã semanticistã este o teorie care face uz într-un mod sistematic de criteriul semantic pentru a-ºi formula taxonomiile ºi definiþiile sau pentru a interpreta ºi explica faptele cu care se confruntã.
Sintaxa tradiþionalã este o sintaxã E. SEM. Ponderea criteriului semantic este, în interiorul acestei teorii, mare. Exemple:
(i) Subiectul este definit drept partea de propoziþie care aratã cine sãvîrºeºte acþiunea exprimatã prin verb sau cui i se atribuie o stare, o însuºire desemnatã de numele predicativ.
(ii) Predicatul este considerat funcþia sintacticã prin care i se atribuie subiectului o acþiune sau o stare (Se constatã cu acest prilej cã definiþia predicatului porneºte de la premisa cã subiectul e o noþiune deja înþeleasã, iar definiþia subiectului presupune cunoaºterea prealabilã a conceptului de predicat. Definiþiile sînt circulare una în raport cu cealaltã.).
(iii) Deosebirea predicat verbal/predicat nominal este fondatã pe împrejurarea cã unele verbe au nevoie de o complinire, ele neputînd comunica ceva cu sens ºi, deci, neputînd avea funcþia de predicat.
(iv) Taxonomia complementului este fondatã pe concepte semantice (loc, timp etc.).
(v) Uneori apartenenþa unei unitãþi la o anumitã funcþie sintacticã este hotãrîtã pe baza sensului. Unele gramatici interpreteazã, spre exemplu, sintagma de tipul în minã din enunþuri precum:
(12) Fusese repartizat ca artificier în minã.
