În loc de patru cupluri opoziþionale, apar acum cinci, fapt care demonstreazã cã sistemul propus de profesorul Vasiliu este mai economic.
2.2. Unitãþi suprasegmentale. Fie secvenþa sonorã sãlcii. Existã douã posibilitãþi de rostire: cu intensitate pe tranºa sãl- sau cu intensitate pe tranºa -cii. În raport cu tranºa sãl-
se constatã, prin urmare, cã rostirea intensã ºi, respectiv, nonintensã se aflã în corelaþie, deoarece fiecare mod de rostire intrã în relaþie cu aceeaºi secvenþã.
124
Manual de lingvisticã generalã
Corelaþiei de expresie îi corespunde o corelaþie din planul conþinutului: este corelaþia dintre conceptul (substantival) sãlcii ºi conceptul (adjectival) sãlcii.
Cele douã tipuri de rostiri reprezintã, prin urmare, variante ale unor unitãþi de expresie nonechivalente, pentru cã ele se gãsesc în distribuþie contrastivã ºi comutã. Opoziþia intens/
nonintens caracterizeazã o altã unitate de expresie, unitate distinctã de fonem: accentul.
Fie acum secvenþa sonorã vine. Ea poate fi rostitã cu contur teminal ascendent (Vine? ), cu contur teminal mediu (Vine! ) sau cu contur terminal descendent (Vine. ). Cele trei contururi terminale se gãsesc ºi ele în corelaþie: fiecare contracteazã o relaþie cu secvenþa vine. Corelaþiei de expresie îi corespunde o corelaþie de conþinut: interogativ–exclamativ–“constatativ”.
Raportul de comutare dintre cele trei tipuri de contururi dovedeºte existenþa unor unitãþi de expresie distincte atît de fonem, cît ºi de accent. Ele sînt unitãþi aparþinînd intonaþiei.
Posibilitatea de a trata accentul ºi intonaþia în acelaºi cadru conceptual cu fonemul dovedeºte cã accentul ºi intonaþia sînt ºi ele unitãþi fonologice.
Specificul lor constã în faptul cã sînt dependente de secvenþe de foneme. Fonemele sînt unitãþi fonologice segmentale. Accentul ºi intonaþia sînt unitãþi suprasegmentale.
Prin setul celor douãsprezece perechi de trãsãturi distinctive enumerate mai sus este posibilã caracterizarea fiecãrui fonem. Jakobson ºi Halle au numit aceste trãsãturi “trãsãturi intrinseci”. Opoziþiile accentuat/nonaccentuat, ascendent/nonascendent, descendent/
nondescendent caracterizeazã tranºele sonore ºi pot fi denumite “trãsãturi prosodice”.
Accentul ºi intonaþia nu sînt singurele unitãþi suprasegmentale care pot fi întîlnite într-o limbã. Latina mai posedã o trãsãturã prosodicã: aceea a cantitãþii vocalice.
2.3. Reprezentare foneticã ºi reprezentare fonologicã. Distincþia dintre cele douã tipuri de notaþie îºi are originea în deosebirea dintre foneticã ºi fonologie. O reprezentare foneticã a unei tranºe sonore este în principiu mai aproape de realitatea foneticã. Ea poate reþine mai mult din specificul fiecãrui sunet. Dimpotrivã, o reprezentare fonologicã va reliefa doar acele particularitãþi care sînt funcþionale ( i. e., care au rol distinctiv în limba studiatã).
O ilustrare a deosebirii dintre notaþia foneticã ºi notaþia fonologicã o furnizeazã cuvîntul românesc bumb. Fonetic, aceastã tranºã este reprezentatã astfel: /bům bh/. Cerculeþul de
+
deasupra lui u aratã caracterul labial al vocalei. Semnul + situat sub m indicã ocluziunea incompletã, iar h ca superscript al ultimului b precizeazã un anumit tip de explozie a oclu-sivei, explozie datoratã poziþiei finale a lui b.
Reprezentarea fonologicã a aceluiaºi cuvînt este /bumb/, cãci particularitãþile semnalate de notaþia foneticã nu sînt funcþionale.
Este posibil ca reprezentãrile fonetice sã devinã pãrþi ale reprezentãrilor fonologice.
Aceasta se întîmplã atunci cînd o particularitate foneticã (consemnatã prin notaþie) este urmarea faptului cã sunetul e plasat într-un anumit context fonetic. În aceste împrejurãri, notaþia foneticã precizeazã caracterul de alofon (mai precis: de variantã) avut de sunetul în cauzã. Astfel, ocluziunea incompletã a lui m din bumb e o rezultantã a poziþiei acestui sunet (înainte de consoanã). Ea nu se mai gãseºte în contextul fonetic “înainte de vocalã” (exemple: mamã, munte), unde ocluziunea labialã e completã. De asemenea, explozia specificã a celui de-al doilea b (semnalatã prin notaþia foneticã b) nu se mai întîlneºte în contextul
“înainte de vocalã”. Deci m ºi b reprezintã variantele (alofonele) poziþionale ale fonemelor
/m/ ºi /b/, iar notaþia foneticã devine o componentã a notaþiei fonologice, deoarece ajutã la operaþia (fonologicã) de inventariere ºi de reducere a variantelor.
În schimb, consemnarea labialitãþii lui u (ů) este irelevantã din punct de vedere fonologic, deoarece labialitatea lui u nu este dependentã de context. Acest simbol fonetic nu este, deci, încorporabil în notaþia fonologicã specificã limbii române.
Foneticã ºi fonologie
125
BIBLIOGRAFIE
Despre fonetica acusticã:
Narcisa Forãscu, “Sunetul ºi proprietãþile lui”, în Ion Coteanu (coord.), “Limba românã contemporanã. Fonetica, fonologia, morfologia”, Bucureºti, 1985, p. 16–17.
Bertil Malmberg, “Manuel de phonétique générale”, Paris, 1974, p. 69–83 ºi 93–94.
R. H. Robins, “General Linguistics. An Introductory Survey”, London, 1967 (ediþia a IV-a), p. 104–106.
Despre fonetica articulatorie:
Narcisa Forãscu, “Fiziologia articulaþiei”, în Ion Coteanu (coord.), vol. cit., p. 14–16.
Bertil Malmberg, op. cit., p. 109–113.
R. H. Robins, op. cit. , p. 82–90.
Despre fonetica neuroperceptivã:
Clement Mîrza, “Urechea. Funcþiile la audiþie”, în Ion Coteanu (coord.), “Limba românã contemporanã”, vol. I, Bucureºti,1974, p. 28–30.
Despre alfabetele foneticii:
Alexandru Rosetti ºi Aurelian Lãzãroiu, “Introducere în foneticã”, Bucureºti, 1982, p. 137–139.
