drept complement circumstanþial de loc.

(vi) În frazã, distincþia dintre propoziþii principale ºi secundare se stabileºte de asemenea pornind de la factorul semantic (cf. supra, paragraful “Limitare ºi extindere structuralã”).

Apelul la criteriul semantic poate fi pus în evidenþã, într-un mod sistematic, izolînd conceptele chemate sã fondeze distincþiile ºi clasificãrile; acþiune, stare, însuºire, persoanã, obiect, atribuire, cauzã, scop, condiþie, concesie, consecuþie, loc, timp, mod sînt toate concepte care þin de domeniul unei teorii semantice implicite, anexate de o sintaxã tradiþionalã.

Semanticismul rãspunde unei înclinaþii fireºti de simplitate ºi intuitivitate. Taxonomia complementelor circumstanþiale, de exemplu, este în majoritatea situaþiilor clarã ºi evidentã. Aceastã calitate incontestabilã a criteriului semantic este însã contrabalansatã de anumite inconveniente, nu puþine ºi nici neînsemnate.

a) Teoria examinatã aici este totuºi o teorie sintacticã. Este recomandabil ca noþiunile cu care ea opereazã sã aibã specific sintactic (aºa cum se întîmplã, de exemplu, în situaþia unor concepte precum acord, joncþiune, juxtapunere, dependenþã, recþiune etc.). Aceasta este o exigenþã ºtiinþificã generalã care, o datã satisfãcutã, are însemnãtatea cã atribuie

150

Manual de lingvisticã generalã

unei teorii o realã identitate cognitivã. Întrepãtrunderi ale ºtiinþelor sînt numeroase: fizica nu poate fi conceputã fãrã o infrastructurã de calcul matematic. Biochimia este ºi ea o intersecþie a biologiei cu chimia. Fonetica nu se poate lipsi de contribuþiile acusticii sau ale fiziologiei. Însã, în toate aceste exemple, noile discipline s-au constituit prin stabilirea unor corelaþii între domenii deja articulate ºi cu identitate proprie, ºi nu prin reuniri arbitrare de concepte disparate ºi utilizate conjunctural. Nu e nici un motiv pentru ca situaþia sã se prezinte altfel în lingvisticã sau în compartimentele ei.

b) Cînd criteriul semantic este întrebuinþat pentru statuarea unor distincþii, se constatã cã el intrã în conflict cu rezultatele practice ale investigaþiilor. Criteriul nu are, aºadar, suficientã forþã discriminatoare, ceea ce înseamnã cã el nu e pertinent. Cînd lîngã o definiþie se înºirã un numãr de excepþii, aceasta demonstreazã cã definiþia nu e bunã. E tocmai ceea ce se întîmplã în multe situaþii ale definiþiilor pe temeiuri semantice din sintaxa tradiþionalã: I. S-a observat deja cã distincþia propoziþie principalã/propoziþie secundarã nu permite delimitarea completã a clasei propoziþiilor principale. Într-o sintaxã E. SEM se ajunge aºadar la situaþia de a se face anumite aserþiuni (privind propoziþiile principale) care nu sînt justificate prin nimic.

II. Definiþia subiectului exclude posibilitatea de a socoti verbele la moduri nepersonale drept subiecte, cãci modurile personale nu desemneazã persoane sau lucruri.

III. Definiþia predicatului nu lasã loc pentru o parte a adverbelor predicative (fireºte, desigur etc.) de a fi socotite predicate, cãci aceste adverbe nu exprimã stãri atribuite cuiva ºi cu atît mai puþin acþiuni.

IV. Investigaþia sintacticã demonstreazã cã, în limba românã (de exemplu), existã multe alte verbe identice prin statutul lor semantic cu verbele copulative: a-i veni, a coincide (cu), a contraveni etc. Nu se justificã (judecînd conform cu definiþia verbului copulativ) de ce aceste verbe nu sînt încadrate în grupa copulativelor.

V. O situaþie paradoxalã evidenþiazã ºi taxonomia complementelor necircumstanþi-ale (în special distincþia complement direct/complement indirect). În unele gramatici tradiþionale, se recunoaºte cã, din punct de vedere semantic, formularea unei distincþii este dificilã, dar cã, în practicã (atunci cînd sîntem puºi în faþa unor exemple), distincþia se poate observa relativ uºor. Dar orice activitate de cunoaºtere a unei entitãþi se realizeazã în baza unor criterii. Este deci contradictoriu sã se afirme cã, teoretic, distincþia este dificil de formulat, dar cã practic ea funcþioneazã.

În alte lucrãri, de asemenea tradiþionaliste, deosebirea complement direct/indirect este precizatã arãtîndu-se cã obiectul direct este cel asupra cãruia se exercitã acþiunea verbului, în timp ce obiectul indirect este cel cãruia i se atribuie o stare. Urmãtoarele enunþuri sînt contraexemple la aceste definiþii:

(13) I-am reproºat neaºteptata laºitate doveditã atunci.

(14) Îl agasau insistenþele.

În (13), acþiunea verbului se exercitã, în mod evident, asupra persoanei desemnate prin pronumele i ºi totuºi pronumele nu e complement direct, ci indirect. Tot în (13), substantivul laºitate nu desemneazã obiectul (abstract) asupra cãruia se exercitã acþiunea verbului, iar laºitatea este complement direct.

În (14), persoanei desemnate prin pronumele îl îi e atribuitã o stare: starea de enervare.

Conform definiþiei, s-ar cuveni ca îl sã fie interpretat drept complement indirect, însã toate gramaticile îl calificã obiect direct.

VI. În interpretarea datã unor sintagme, precum cea din exemplul (12), criteriul semantic intrã în conflict cu un alt criteriu (sintactic): cel al dependenþei; artificier în minã este o

Sintaxa

151

sintagmã în care în minã depinde de artificier; în minã ar trebui deci interpretat ca atribut.

Topica este, în asemenea împrejurãri, relevantã:

(12’) Fusese repartizat în minã artificier.

Sintagma devine complement numai prin plasarea ei în alt punct al enunþului.

Semanticismul este în primul rînd o caracteristicã a sintaxei tradiþionale, însã nu reprezintã o notã specificã numai acesteia. O sintaxã E. SEM gînditã ca alternativã la sintaxa transformaþionalã a propus, cãtre sfîrºitul anilor ’60, lingvistul american Charles Fillmore (pentru conceptul de sintaxã transformaþionalã, a se vedea infra, paragraful “Analitic ºi sintetic”).

Fillmore a fãcut observaþia cã funcþia de subiect, pe de-o parte, ºi cea de obiect, pe de altã parte (aceasta din urmã corespunzînd complementului din gramatica tradiþionalã), reu-nesc valori semantice diverse, care nu sînt reliefate în gramatici. Fillmore denumeºte aceste valori “cazuri” sau “relaþii cazuale” (tocmai din acest motiv, teoria sa este cunoscutã sub numele de gramatica – sau teoria – cazurilor. Conceptul de caz utilizat de Fillmore nu coincide însã cu acela cunoscut din gramatica tradiþionalã, fapt care va deveni evident imediat.). Valorile semantice ale subiectului ºi ale obiectului derivã din semantica verbului.

Verbul este, prin urmare, rãspunzãtor (prin conþinutul sãu) de varietatea relaþiilor cazuale ce se descoperã la subiectul ºi, respectiv, la obiectele sale.

Relaþiile cazuale se realizeazã în teoria lui Fillmore prin forme cazuale cu ajutorul flexiunii, topicii ºi al prepoziþiei. O astfel de formã cazualã este chiar subiectul sau obiectul pe care îl identificãm atunci cînd facem analiza tradiþionalã a pãrþilor de propoziþie.

În sintaxa tradiþionalã, denumirea de subiect, precum ºi definiþia care i se dã acestuia sugereazã cã subiectul are întotdeauna aceeaºi valoare semanticã. Tot astfel stau lucrurile ºi în privinþa complementului. Tocmai acest lucru este contestat de cãtre Fillmore. Introducînd distincþia dintre relaþie ºi formã cazualã (distincþie inexistentã în sintaxa tradiþionalã), lingvistul american ajunge la concluzia cã aceeaºi formã cazualã – de pildã, subiectul –

poate exprima mai multe relaþii cazuale. În acelaºi timp, o relaþie cazualã poate fi realizatã prin mai multe forme – de exemplu, ºi prin subiect, ºi prin obiect. Esenþialã pentru teoria lui Fillmore este, aºadar, ideea cã între funcþiile sintactice tradiþionale ºi valorile semantice ataºate în mod curent acestor funcþii nu se instituie, cum se crede, o relaþie de corespondenþã biunivocã.

Lingvistul american a stabilit, în varianta iniþialã a teoriei sale (publicatã în 1968), un inventar de ºase relaþii cazuale (sau cazuri). Varianta propusã trei ani mai tîrziu reprezintã o rafinare a versiunii iniþiale. În cele ce urmeazã, vor fi prezentate doar rezultatele cercetãrilor din 1968.

Cele ºase cazuri inventariate de Fillmore sînt agentivul, instrumentalul, dativul, fac-titivul, locativul ºi obiectivul; vom defini fiecare dintre aceste cazuri prin termenul “protagonist” (ceea ce reprezintã o abatere nesemnificativã de la terminologia cu care lucreazã Fillmore). Definiþiile sînt urmãtoarele:

Agentivul este cazul protagonistului animat al acþiunii exprimate prin verb.

De exemplu, în propoziþia:

(15) Copilul rîde.

– copilul întruchipeazã cazul agentiv, ceea ce nu se întîmplã cu substantivul uºa din enunþul:

(16) Uºa scîrþîie.

Instrumentalul este cazul protagonistului inanimat al acþiunii exprimate prin verb: (17) Luna lumina dealurile.

Dativul este cazul acelui protagonist animat afectat de acþiunea verbului:

152

Manual de lingvisticã generalã

(18) Întîmplarea o necãjise.

(19) Dana era obositã.

(20) I-a amintit cã avea o datorie.

Dupã cum se observã, conceptul de dativ întrebuinþat de Fillmore nu coincide cu acela cunoscut din gramatica tradiþionalã. La Fillmore, dativul este o relaþie cazualã, în timp ce, în gramatica tradiþionalã, dativul este o formã cazualã.

Factitivul este cazul acelui protagonist rezultat (sau “produs”) prin desfãºurarea acþiunii verbului:

(21) Scrisese un articol nou.

(22) Firma aceasta produce avioane.