Despre fonologie, fonem ºi despre definiþia lui:
Em. Vasiliu, “Problema fonemului în lingvistica actualã”, în Ion Coteanu (red. resp.), “Elemente de lingvisticã structuralã”, Bucureºti, 1967, p. 81–89.
idem, “Fonologia limbii române”, Bucureºti, 1965, p. 19–28 ºi 32–36.
Despre trãsãturile distinctive:
Roman Jakobson, “Principiile de bazã ale limbajului”, în Lucia Wald (red. resp.),“Antol ogie de texte de lingvisticã structuralã” (traducere din limba englezã de C. Dominte), Bucureºti, 1977, p. 294–298.
Emanuel Vasiliu, “Fonologia limbii române”, Bucureºti, 1965, p. 30–31, 112 ºi 131.
Despre unitãþile suprasegmentale:
Emanuel Vasiliu, op. cit. , p. 39–40 (paragrafele 0.1.8.1.1 – 0.1.8.1.2).
Despre reprezentare foneticã ºi reprezentare fonologicã:
Emanuel Vasiliu, op. cit., p. 16–18.
Propuneri de aplicaþii
1. Sã se dea cinci exemple de unitãþi fonologice care se gãsesc în corelaþie (distribuþie contrastivã). Pentru fiecare exemplu, sã se precizeze dacã unitãþile se aflã sau nu ºi în raport de comutare ºi sã se argumenteze (se pot alege exemple din oricare limbã cunoscu tã).
2. Sã se dea cinci exemple de unitãþi fonologice care se gãsesc în distribuþie complementarã.
3. Fie tranºa sonorã car (în reprezentarea fonologicã: /k a r/), aparþinînd limbii române.
Sã se demonstreze cã aceastã tranºã este alcãtuitã din trei variante ale unor unitãþi nonechivalente.
4. Fie urmãtoarele serii de unitãþi fonologice aparþinînd limbii române: a) / t / (din tai) ºi / t / (din pat) b) / m / (din mal) ºi / m / (din ritm) c) / n / (din nap), / n / (din deranj), / n / (din arunc) ºi / n / (din cern) d) / u / (din unt) ºi / u / (din bun) e) / e / (din bine) ºi / e / (din este).
Pentru fiecare serie sã se precizeze dacã membrii ei sînt unitãþi echivalente (adicã variantele aceluiaºi fonem) sau nonechivalente (adicã variantele unor foneme distincte).
Sã se argumenteze afirmaþia fãcutã.
126
Manual de lingvisticã generalã
Observaþie: Pentru semnificaþia simbolurilor utilizate mai sus, a se vedea Emanuel Vasiliu, “Fonologia limbii române”, ed. cit., p. 16–18.
5. Sã se defineascã, pe baza sistemului de trãsãturi distinctive caracteristice vocalismului limbii române, unitãþile fonologice /a/, /u/ ºi /e/.
Capitolul al II-lea
MORFOLOGIA
Rezumat
Istoria clasificãrilor morfologice pune problema criteriilor utilizate pentru distribuirea cuvintelor în pãrþi de vorbire. Aceste criterii sînt prezentate ºi comentate în paragraful 2. Ele sînt trei: criteriul semantic, formal ºi relaþional. În paragraful 2.2. se discutã avantajele ºi dezavantajele criteriului semantic ºi se descrie una dintre ultimele propuneri de taxonomie semanticã a cuvintelor: cea a profesorului Eugenio Coseriu.
În finalul paragrafului se semnaleazã clasificarea cuvintelor din perspectivã logico-semanticã, subliniindu-se contrastele apãrute între noua clasificare ºi taxonomiile semantice tradiþionale.
Criteriul formal este comentat în paragraful 2.2. Sînt consemnate cîteva manifestãri istorice ale utilizãrii acestui criteriu ºi este rezumat apoi un demers de clasificare formalã a substantivelor în declinãri. Demersul aparþine profesoarei Valeria Guþu Romalo ºi con stituie o abordare a problemei flexiunii din perspectivã structuralã.
În paragraful 2.3. este comentatã utilizarea criteriului relaþional la Otto Jespersen ºi la Louis Hjelmslev. Se discutã apoi despre curentul postbloomfieldian din lingvistica americanã, cunoscut sub numele de “distribuþionalism”. În cazul distribuþionalismului, criteriul relaþional de clasificare a cuvintelor are o pondere decisivã. Sînt propuse douã eºantioane de definiþii relaþionale: pentru substantiv ºi pentru adjectiv (în limba românã).
În toate cele trei tipuri de clasificãri discutate în paragraful 2., obiectul clasificãrii a fost cuvîntul. Definiþia cuvîntului pune însã probleme dificile. Pentru mulþi lingviºti, unitatea de bazã a morfologiei ºi, implicit, obiectul clasificãrii morfologice este morfemul. O istorie a acestui concept ºi o prezentare a accepþiilor sale în lingvistica secolului al XX-lea se fac în paragraful 3. Urmeazã o clasificare a morfemelor (paragraful 3.1.).
Deoarece se dovedeºte posibilã o definiþie riguroasã a morfemului, se naºte ºi posibilitatea de revenire asupra conceptului de cuvînt. Sînt prezentate, în consecinþã, douã definiþii ale cuvîntului (paragraful 3.2.).
Cele douã definiþii deschid drumuri distincte de investigaþie morfologicã. Aceste drumuri sînt comparate ºi evaluate (paragraful 3.3.).
1. INTRODUCERE
Prin tradiþie, morfologia este acea ramurã a gramaticii care împarte cuvintele în pãrþi de vorbire ºi care studiazã variaþiile flexionare ale acestora în funcþie de categoriile gramaticale ce le sînt proprii: numãr, caz, determinare, grad de comparaþie, gen etc.
Înþeleasã astfel, morfologia pune douã probleme teoretice de bazã: cum ºi ce se clasificã.
Prima problemã i-a preocupat dintotdeauna pe gramaticieni. Este, de fapt, problema criteriilor alese pentru repartizarea cuvintelor în pãrþi de vorbire. Cea de-a doua chestiune este de datã mai recentã ºi caracterizeazã gîndirea lingvisticã din secolul al XX-lea.
128
Manual de lingvisticã generalã
2. CRITERII DE CLASIFICARE UTILIZATE ÎN MORFOLOGIE
Locul unde se poate detecta criteriul utilizat pentru clasificarea morfologicã este definiþia datã fiecãrei pãrþi de vorbire. Tradiþia gramaticalã ºcolarã furnizeazã, în aceastã privinþã, primele exemple. Substantivul este, de obicei, definit drept acea parte de vorbire care denumeºte obiecte (în sens larg) ºi care se declinã. Declinarea este o proprietate – formalã
