(iii) Tipul C: k ≠ k ≠ k
1
2
pl.
Acest tip nu poate fi denumit cu adevãrat o arhiomonimie. Exemple: lipsã, treabã, vreme.
(iv) Tipul D: k = k = k .
1
2
pl
Exemple: luni, ochi, nume.
Morfologia
133
Tipurile A–D sînt tipuri flexionare. Fiecare dintre ele realizeazã “arhiomonimiile” în mai multe feluri, adicã prin mai multe forme. De aceea, fiecare tip este divizat în tot atîtea subtipuri cîte forme de realizare a arhiomonimiilor se descoperã. Tipul A îºi realizeazã combinaþia de omonimii prin trei categorii de forme, tipul B prin patru, tipul C prin trei ca tegorii, iar tipul D printr-o singurã categorie. Totalul de unsprezece defineºte numãrul de clase de declinare identificate în flexiunea substantivalã din româna contemporanã.
Clasificãrile discutate în acest paragraf – tradiþionale sau moderne – nu pot fi calificate ca pur formale decît cu o anumitã îngãduinþã. Ele pornesc, desigur, de la mãrcile pe care formele le au independent de context. Însã aceste mãrci ale formei sînt relevante numai în mãsura în care ele reprezintã semne ale unor categorii de conþinut (numãr, caz, timp sau mod).
O asemenea observaþie nu e lipsitã de sens cîtã vreme e posibil un demers formal care sã nu þinã seama de manifestãrile formale ale categoriilor gramaticale. Schiþa unui astfel de demers existã deja ºi a fost discutatã într-unul din paragrafele capitolului precedent. Este vorba despre schiþa lui Bloomfield.
Modul lui Bloomfield de a înþelege morfologia se abate de la accepþia curentã a termenului. Dar înþelesul pe care savantul american îl acordã acestei ramuri a gramaticii este, probabil, singurul înþeles etimologic din istoria morfologiei. Pentru Bloomfield, morfologia este doar teoria formal-structuralã a cuvîntului. Clasificãrile propuse de el sînt clasificãri formale în adevãratul sens al termenului.
2.3. Criteriul relaþional. Prin criteriul relaþional se înþelege posibilitatea de a delimita o clasã de cuvinte pe baza relaþiilor pe care acestea le pot avea cu alte cuvinte.
De obicei, proprietãþile relaþionale sînt invocate în definiþia prepoziþiei, a conjuncþiei sau a articolului. S-a putut însã observa cã acest criteriu poate fi utilizat ºi în legãturã cu alte pãrþi de vorbire.
Este destul de probabil ca interesul pentru proprietãþile relaþionale ale cuvintelor sã fi fost stimulat, în lingvistica europeanã mai ales, de ideile lui Saussure. Este cunoscut cã la acesta unitãþile lingvistice sînt privite ca pãrþi integrante ale unui sistem, definindu-se unele faþã de altele prin relaþii. Nu e însã mai puþin adevãrat cã, atunci cînd Saussure vorbea despre relaþii, el avea în vedere în primul rînd relaþiile asociative, adicã paradigmatice.
Relaþiile de care se face uz cînd se întrebuinþeazã criteriul relaþional în morfologie (sau sintaxã) sînt sintagmatice.
O primã teorie a relaþiilor se datoreazã, în lingvistica modernã, lui Otto Jespersen;
este aºa-numita teorie a rangurilor avute de cuvinte. Jespersen observã cã într-un grup de cuvinte (denumit în terminologia sa “joncþiune”, dar într-o terminologie de uz mai larg,
“sintagmã”), unul dintre cuvinte ocupã o poziþie principalã: în soare strãlucitor, de pildã, poziþia principalã este ocupatã de substantivul soare, iar în sintagma lamã de oþel, cuvîntul principal este lamã. Cuvîntul care într-un grup ocupã poziþia principalã este un cuvînt de rangul întîi.
În sintagmele menþionate, strãlucitor ºi de oþel ocupã o poziþie secundarã ºi vor fi de aceea cuvinte de rangul al doilea. Iar în sintagma rãspuns aproximativ satisfãcãtor, aproximativ are poziþie secundarã faþã de satisfãcãtor ºi este un cuvânt de rangul al treilea.
S-ar pãrea cã ierarhia rangurilor poate fi studiatã în continuare pînã la punctul la care o sintagmã nu mai poate încorpora nimic. În sintagma o observaþie în mod sigur puþin inteligent exprimatã, puþin este de rangul al patrulea, iar în mod sigur de rangul cinci.
Jespersen considerã însã cã dincolo de rangul al treilea nu e necesar sã se avanseze, deºi admite existenþa unor ranguri inferioare.
134
Manual de lingvisticã generalã
Apãrutã dupã publicarea “Cursului...” lui Saussure ºi gînditã probabil independent de observaþiile fãcute de lingvistul genevez despre conceptul de sintagmã, teoria rangurilor are meritul de a furniza o idee explicitã despre ceea ce este sintagma: o ierarhie de ranguri.
Se pune însã întrebarea dacã observaþiile lui Jespersen sînt de folos pentru o clasificare relaþionalã a cuvintelor. Condiþia unei asemenea clasificãri ar fi sã se descopere cã anumite cuvinte sînt numai de rangul întîi, altele, numai de rangul al doilea, iar altele, numai de rangul al treilea. În prima versiune a teoriei (publicatã în 1924), se considerã cã anumite cuvinte sînt, în mod dominant, de rangul întîi (ºi aceasta ar delimita clasa substantivelor), cã altele sînt, în mod dominant, de rangul al doilea (ele coincizînd cu adjectivele ºi cu verbele), iar cã altele ar fi, în mod dominant, de rangul al treilea (adverbele). Un asemenea punct de vedere nu e însã mulþumitor. Dacã e dovedit cã un cuvînt de rangul întîi poate fi (într-o altã sintagmã) de rangul al doilea (sau invers), atunci se reduc premisele unei clasificãri relaþionale. Acest neajuns nu e remediat de Jespersen nici în revenirile sale asupra teoriei (în 1937).
Un punct de vedere fondat tot pe criteriul relaþional are Louis Hjelmslev. El defineºte substantivul drept acea parte de vorbire ce are capacitatea de a-ºi subordona un adjectiv, iar verbul drept partea de vorbire cu posibilitatea de a-ºi subordona un adverb. În aceste definiþii, conceptele de sprijin sînt adjectivul ºi adverbul. Ele au nevoie, la rîndul lor, de o definiþie. Într-una dintre lucrãrile sale din tinereþe (Principes de grammaire générale, Copenhaga, 1928), Hjelmslev defineºte adjectivul un semantem cu funcþie de obicei secundarã, iar adverbul, un semantem cu funcþie de obicei terþiarã. Secundar ºi terþiar înseamnã “de rangul al doilea ºi, respectiv, al treilea”, ca la Jespersen. Problema e însã cã un adjectiv poate apãrea ºi în poziþie terþiarã (“Ziua era frumoasã. ”), iar un adverb poate apãrea ºi în poziþie secundarã (filmul de ieri). Devine neclar, în aceste condiþii, ce înseamnã a fi “de obicei”
într-o poziþie sau alta. Rezolvarea propusã de Hjelmslev constã în semnalarea faptului cã adjectivul este dotat cu caz. În felul acesta însã este pãrãsitã aria clasificãrii relaþionale ºi se foloseºte un argument care þine de forma cuvîntului.
Proprietãþile relaþionale ale unitãþilor lingvistice devin obiect de studiu sistematic în lingvistica americanã postbloomfieldianã. Curentul este denumit în istoria lingvisticã “structuralism american” sau “descriptivism”, iar metoda lui specificã poartã numele de “analizã distribuþionalã”. Reprezentanþii distribuþionalismului sînt Zellig Harris, Charles Hockett, H. A. Gleason, Eugene Nida, Rulon Wells, Kenneth Pike.
Analiza distribuþionalã constã în parcurgerea mai multor etape: (i) stabilirea corpusului de date lingvistice (adunarea textelor); (ii) fixarea nivelului de limbã la care urmeazã a se face analiza (fonologic, morfologic etc.);
(iii) segmentarea textului în unitãþi corespunzãtoare nivelului ales (foneme, morfeme, sintagme);
(iv) inventarierea contextelor în care apare o unitate lingvisticã.
În analiza distribuþionalã, rolul contextului este decisiv. Presupoziþia distribuþionalismului este urmãtoarea: o unitate poate fi definitã în virtutea totalitãþii de vecinãtãþi pe care le poate contracta cu alte unitãþi. O intuiþie metodologicã nãscutã în domeniul lingvisticii vine astfel sã întîlneascã un principiu de analizã filosoficã pe care Ludwig Wittgenstin îl expri-mase cu nu multã vreme în urmã: un cuvînt îºi lumineazã rolul ºi sensul numai în contextul propoziþiei. Dupã toate probabilitãþile, “descoperirea” principiului în filosofie ºi în lingvisticã s-a fãcut în mod independent. Dar tocmai de aceea coincidenþa rãmîne frapantã.
Morfologia
135
Invitaþia de a inventaria totalitatea de contexte în care poate apãrea o unitate este însã inhibatoare. Un cuvînt are un numãr extrem de mare de contexte de apariþie. Dificultãþile practice de inventariere nu scad nici dacã ansamblul de date este limitat. În practicã, de altfel, acest principiu nu funcþioneazã decît atunci cînd existã interese de cercetare statisticã, dublate de tehnici de stocare a datelor. S-a întîmplat însã altceva: au fost abstrase, prin comparaþie, tipuri de distribuþie care au permis sistematizãri minimale ale datelor ºi care furnizau astfel informaþie despre individualitatea unitãþilor studiate. Este relevant sã se constate cã, de pildã, clasele de distribuþie ale unei unitãþi lingvistice U nu coincid cu clasele de distribuþie 1
