Existã, de asemenea, urmãtoarele douã reguli de sintaxã:
(i) semnul ‘∧’ poate fi întrebuinþat între simbolurile p ºi q; (ii) semnul ‘∧’ poate fi întrebuinþat între orice agregate de simboluri obþinute prin aplicarea regulii (i).
Sã admitem, prin convenþie, cã aceste douã reguli definesc în limbaj propoziþia.
Prima consecinþã este aceea cã, pentru orice secvenþã de simboluri din limbaj, se poate spune dacã este sau nu o propoziþie (corect construitã). De exemplu, secvenþa ‘p ∧ q’ este o propoziþie, dar secvenþele ‘∧ p q’, ‘pp’, ‘qp’, ‘∧ p’ nu mai pot fi considerate la fel, deoarece ele încalcã prima regulã.
A doua consecinþã este faptul cã, avînd la dispoziþie aceste simboluri ºi regulile lor de combinare, se poate obþine o infinitate de propoziþii. Se întîmplã aºa pentru cã a doua regulã permite utilizarea repetatã a semnului ‘∧’ între agregate de simboluri. De exemplu, avem secvenþa ‘p ∧ q’, care e o propoziþie. Dar pe baza celei de-a doua reguli, tot o propoziþie va fi ‘(p ∧ q) ∧ (p ∧ q)’ (întrebuinþãm parantezele pentru a învedera împrejurarea cã acum
Sintaxa
161
semnul ‘∧’ este utilizat între agregate de simboluri). ªi, pornind de la ultima propoziþie, se obþine, în baza aceleiaºi reguli, secvenþa ‘((p ∧ q) ∧ (p ∧ q)) ∧ ((p ∧ q) ∧ (p ∧ q))’, care e tot o propoziþie. Se observã cu uºurinþã cã, utilizînd în mod repetat simbolul ‘∧’, în acord cu regula (ii), nu se va ajunge niciodatã la o ultimã secvenþã de simboluri: va exista o infinitate de propoziþii. Este, de asemenea, constatabil faptul cã aceastã infinitate e rezultatul aplicãrii aceleiaºi operaþii pe o anumitã secvenþã precedentã: de la ‘p ∧ q’ se ajunge la ‘(p ∧ q) ∧ (p
∧ q)’. Posibilitatea de a utiliza aceeaºi operaþie (sintacticã) pe o secvenþã anterioarã deja definitã (sintactic) poartã denumirea de recursivitate. În cazul limbajului de mai sus, utilizarea simbolului ‘∧’ este recursivã. În schimb, simbolurile p sau q nu permit o utilizare recursivã ºi acest lucru este indicat chiar de regulile (i)–(ii).
Exemplul de limbaj descris mai sus poate sã parã neconvingãtor din cauza deosebirilor mari (la prima vedere) dintre el ºi un idiom istoric. Se poate obiecta, de exemplu, cã nu pot exista vorbitori ai unui asemenea ipotetic limbaj, deoarece unele dintre propoziþiile acestuia sînt prea lungi. Se mai poate de asemenea obiecta cã un astfel de limbaj este stereotip (sau monoton) din punct de vedere semantic. ªi toate aceste obiecþii sînt, desigur, adevãrate.
Problema e doar cã eºantionul are, în primul rînd, valoare didacticã, ilustrînd, în forme simple, ideea de recursivitate. Ceea ce trebuie cu deosebire sã se înþeleagã este cã între un asemenea limbaj ºi orice alt idiom istoric diferenþele nu sînt de esenþã, ci de grad. În limbile naturale, de pildã, existã mai multe simboluri care permit o utilizare recursivã ºi aceastã situaþie este una dintre cele care definesc complexitatea acestor limbi.
Întrebuinþarea conceptului de recursivitate într-o sintaxã generativã nu înseamnã numai rezolvarea de principiu a problemei centrale cu care aceastã sintaxã se confruntã (generarea ºi recunoaºterea unui numãr nelimitat de propoziþii dintr-o limbã datã). Recursivitatea ajutã la introducerea unei distincþii capitale pentru sintaxa generativã: distincþia dintre competenþã ºi performanþã.
În limbajul cu care s-a lucrat în acest paragraf s-au putut observa douã lucruri: cã simbolurile ºi regulile de combinare a acestora erau în numãr finit (ºi foarte redus), în timp ce numãrul de combinaþii corecte care se puteau obþine pornindu-se de la aceste simboluri ºi de la regulile lor era infinit.
Cunoaºterea unui numãr limitat de simboluri ºi de reguli de combinare a acestora reprezintã tocmai abilitatea (sau setul de abilitãþi) de a folosi o limbã ºi se numeºte competenþã. Actele concrete de producere a propoziþiilor constituie domeniul teoretic nelimitat al performanþei.
Competenþa se reflectã în performanþã, dar nu se identificã cu ea. Existã asimetrii între cele douã sfere. O propoziþie cu 50 de subiecte este teoretic corectã, cu condiþia ca predicatul sã fie la plural. O asemenea propoziþie þine de domeniul competenþei. Dar n-o vom întîlni, probabil, în vorbire, deoarece memoria vorbitorilor este limitatã ºi nimeni n-ar urmãri, în mod serios, utilizarea unui astfel de enunþ. Invers, întrebuinþarea (în românã) a apoziþiei neacordate în caz cu “regentul” ei este un fapt de performanþã care intrã în conflict cu domeniul competenþei. Acest uz al apoziþiei decurge, probabil, din nevoia de simplificare ºi comoditate.
Complexitatea raporturilor dintre competenþã ºi performanþã poate fi ilustratã de urmãtoarele împrejurãri posibile:
(i) existã fapte sintactice de domeniul competenþei, identificabile ca fapte de domeniul performanþei (reciproca este adevãratã);
(ii) existã fapte de domeniul competenþei care nu intrã însã ºi în sfera performanþei, deoarece sînt respinse de anumite variabile psihologice (atenþia, memoria);
162
Manual de lingvisticã generalã
(iii) existã fapte de domeniul performanþei care sînt în afara sferei competenþei; aceste fapte se împart, la rîndul lor, în:
a) fapte mai mult sau mai puþin omologate de uzul curent (de exemplu, dezacordul); b) fapte neomologate de uzul curent.
Spunînd despre faptele de la punctul a) cã sînt omologate, trebuie sã se înþeleagã cã ele sînt inteligibile, dar incorecte. Faptele neomologate sînt neinteligibile (de pildã: “Asupra venea al omului.”);
(iv) existã fapte de domeniul performanþei despre care nu se poate spune cu exactitate dacã sînt sau nu ºi în sfera competenþei.
Faptele sintactice de la punctul (i) sînt gramaticale ºi performabile; cele de la punctul (ii) sînt gramaticale, dar neperformabile; cele de la punctul (iii) sînt fie negramaticale ºi performabile, fie negramaticale ºi neperformabile; ultimele, (iv), sînt performabile, dar cu un grad incert de gramaticalitate.
O sintaxã generativã este un model al competenþei unui locutor. Problema performanþei este doar incidental atinsã.
Mãsura în care conceptul de recursivitate este implicat în distincþia competenþã/performanþã este acum mai clarã. Cunoaºterea simbolurilor ºi a regulilor recursive delimiteazã sfera competenþei. Efectul aplicãrii acestor reguli înseamnã domeniul performanþei. Se vede, astfel, cã noþiunea de recursivitate faciliteazã aceastã distincþie, dar nu este, în mod necesar, conectatã cu ea. Distincþia poate exista independent de conceptul de recursivitate.
Însã o sintaxã nerecursivã în care s-ar menþine deosebirea competenþã/performanþã nu ar produce decît un numãr redus de propoziþii ºi nu ar mai putea oglindi infinitele performanþe ale unui locutor.
Competenþa ºi performanþa sînt analoagele aproximative ale conceptelor saussuriene limbã ºi vorbire.
3.4.3. Tipuri de sintaxe generative. Ordinea de prezentare este cronologicã.
3.4.3.1. Automatele cu numãr finit de stãri. Acestea reprezintã cele mai simple sintaxe generative. Automatele de acest fel sînt maºini a cãror memorie conþine un numãr oarecare de stãri. Stãrile vor fi notate S , S ..., S . Maºina este programatã sã treacã de la o stare 0
1
n
la alta, însã aceastã tranziþie nu se realizeazã decît într-o ordine care este ea însãºi precizatã în program. Fiecare tranziþie înseamnã producerea unui cuvînt. O secvenþã de tranziþii este deci o secvenþã de cuvinte. S reprezintã, de exemplu, tranziþia de la starea iniþialã S la 0-1
0
starea S ºi efectul acestei tranziþii este apariþia cuvîntului copilul. S este tranziþia urmã-1
1-2
toare, fapt care, de pildã, poate însemna apariþia cuvîntului neastîmpãrat º. a. m. d.
În program sînt indicate ºi stãrile finale. O stare finalã este starea care, o datã atinsã, determinã revenirea automatã a maºinii la starea iniþialã S . Maºina a parcurs astfel unul dintre 0
traseele prevãzute în program. Un asemenea traseu este, de fapt, procesul de construcþie a unei propoziþii. În termenii operaþiilor pe care le poate face o asemenea maºinã, o propoziþie este o secvenþã de tranziþii în care ultima tranziþie înseamnã atingerea unei stãri finale.
O schemã posibilã de funcþionare a unui automat cu un numãr finit de stãri este urmãtoarea:
Sintaxa
163
S
*
1
S4
S7
S
*
