Mulþimea de forme faþã, o faþã, faþa, feþei, unei feþe, feþe, niºte feþe, feþele, feþelor, unor feþe reprezintã, prin urmare, un cuvînt deoarece toate formele enumerate au în comun acelaºi radical. Faptul cã radicalul cunoaºte douã realizãri formale distincte (faþ- ºi feþ-) nu înseamnã sã nu se afirme cã el este acelaºi. Ceea ce îi conferã aceeaºi identitate, dincolo de manifestãrile sale formale distincte, este tocmai conþinutul ( i. e., semnificaþia sa).
Aceasta permite sã se explice ºi din ce cauzã formele fãþos ºi fãþiº nu fac parte din mulþimea enumeratã: radicalele acestor forme sînt deosebite de radicalul faþ-: toate trei comutã.
Dacã un cuvînt este definit drept clasa acelor forme flexionare avînd în comun acelaºi radical, atunci se poate spune cã fiecare formã din paradigmã constituie o realizare a cuvîntului. Pare posibil astfel ca raportul dintre cuvînt ºi realizãrile sale sã fie descris în termenii raportului dintre invariantã ºi variantele ei, utilizat în lingvistica structuralã. Pe aceastã cale, ar trebui ca invarianta sã fie chiar cuvîntul, iar formele lui flexionare, variantele.
Pentru ca acest lucru sã fie demonstrat, trebuie sã se arate cã formele flexionare nu intrã în raporturi de comutare. Ele trebuie, prin urmare, sã se gãseascã fie în distribuþie complementarã, fie în distribuþie contrastivã ºi în raport de variaþie liberã (adicã sã nu comute).
Fie clasa formelor flexionare ale unui substantiv oarecare. Factorii de care depinde flexiunea sînt cazul, numãrul ºi determinarea. Raporturile distribuþionale dintre forme pot fi indicate menþinînd cîte doi factori constataþi ºi fãcîndu-l sã varieze numai pe cel de-al treilea.
(i) Numãrul ºi determinarea fiind constante, formele cazuale se gãsesc în distribuþie complementarã: o formã de nominativ apare într-un context din care sînt excluse toate celelalte forme cazuale. Reciproca este ºi ea adevãratã.
(ii) Cazul ºi determinarea fiind constante, formele de numãr se aflã în: a) distribuþie complementarã la nominativ articulat hotãrît ºi nehotãrît (“Fata vine”/“Fetele vin”; “Vine o fatã”/ “Vin niºte fete”);
b) distribuþie defectivã la nominativ nearticulat (“Veneau fete”/ *“Venea fatã”); c) distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã la genitiv ºi dativ articulat hotãrît ºi nehotãrît (sînt excluse din aceste poziþii formele nearticulate) ºi la acuzativ articulat ºi nearticulat.
(iii) Numãrul ºi cazul fiind constante, formele determinãrii se aflã în urmãtoarele raporturi:
a) formele articulate definit ºi nedefinit sînt în distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã pentru nominativ singular ºi pentru genitiv ºi dativ (singular ºi plural); b) formele articulate ºi nearticulate sînt în distribuþie contrastivã fãrã variaþie liberã pentru nominativ plural ºi pentru acuzativ singular ºi plural; c) formele articulate ºi nearticulate sînt în distribuþie defectivã pentru nominativ singular ºi pentru genitiv ºi dativ (singular ºi plural): formele articulate apar în contexte în care este exclusã ocurenþa formelor nearticulate, dar reciproca nu e adevãratã (cãci formele nearticulate nu sînt utilizate la nominativ singular [subiect] ºi la genitiv ºi dativ).
Studiul distribuþional al factorilor de care depinde flexiunea nominalã aratã ce fenomen eterogen se dovedeºte a fi aceasta. Potrivit criteriilor de judecatã pe care le introduce distribuþia, factorii de flexiune ar fi numai cazul ºi numãrul (aceasta din urmã, doar la nominativ articulat), cãci numai aceste forme se aflã în distribuþie complementarã ºi nu comutã.
Morfologia
141
Datele pe care le furnizeazã criteriul distribuþional vin în conflict cu definiþia cuvîntului propusã mai sus. Definiþia cuvîntului ca o clasã de forme avînd în comun un radical trateazã rezultatele cercetãrii distribuþionale ca fiind irelevante deoarece nivelul la care este plasat (implicit) raportul de comutare prin aceastã definiþie este cel al radicalului, ºi nu al flectivelor.
A doua definiþie a cuvîntului: este cuvînt acea sintagmã morfematicã alcãtuitã din cel mult douã morfeme independente.
Se regãseºte aici punctul de vedere al lui Bloomfield ºi este reactualizabilã ierarhia cuvintelor descrisã de savantul american. Precizarea “cel mult douã morfeme independente”
are în vedere situaþia acelor cazuri-limitã pe care Bloomfield le denumeºte cuvinte-sintagmã: cuvintele compuse.
Aceastã a doua definiþie a cuvîntului este susceptibilã de un tratament formal. Descrierea formalã constã într-un ansamblu de simboluri combinate în reguli dispuse într-o anume succesiune. Aplicînd regulile în ordinea lor, rezultatul este producerea unui cuvînt.
(i) Simboluri
‘W’ = cuvînt; ‘RA’ = radical; ‘Roo’ = rãdãcinã; ‘AFD’ = afixe derivative; ‘FI’ = flective;
‘Fl ’ = flective nominale; ‘Fl ’= flective verbale; ‘AF ’ = afixe de numãr; ‘AF ’ = afixe de N
V
Nr
c
caz; ‘DES’=desinenþe; ‘SUF’ = sufixe.
‘XtY’ = X se rescrie ca Y; ‘
’ = X sau Y (dar nu ºi X ºi Y);
‘X + Y’ = X plus Y; ‘X + (Y)’ = X plus eventual Y.
(ii) Reguli
(1) W t RA + (Fl)
(2)
RA
t Roo + (AFD)
