Relaþie în sensul cã (41)–(42) sînt sinonime, dar mai ales în sensul cã (42) poate fi obþinut de la (41). Deºi asigurã generarea acestei perechi, un model G. C. I. nu conþine nici o regulã care sã indice posibilitatea unei asemenea tranziþii.

Situaþia a doua: sã considerãm enunþul:

(43) M-a vãzut venind.

(43) este ambiguu, cãci înseamnã:

(43a) M-a vãzut cînd venea.

sau:

(43b) M-a vãzut cînd veneam.

Ambiguitatea lui (43) este perceputã de orice vorbitor al românei. Din nou însã, într-un model G. C. I., relaþia lui (43) cu (43a) ºi (43b) nu e explicatã în nici un fel. Cã e vorba despre interpretarea (43a) sau (43b), propoziþia (43) are, într-un asemenea model, o singurã istorie derivaþionalã.

O sintaxã transformaþionalã are capacitatea sã rezolve tipul de probleme amintite mai sus. Organizarea ei este, pînã la un punct, aceeaºi cu organizarea unei sintaxe G. C. I.

Deosebirea constã în faptul cã un model transformaþional conþine în plus reguli denumite transformãri.

O transformare este o regulã care opereazã în condiþiile urmãtoare: (i) ea se aplicã dupã regulile de constituenþi, de subcategorizare ºi lexicale; (ii) nu mai poate fi urmatã de alte reguli (de constituenþi, de subcategorizare sau lexicale);

(iii) se aplicã numai în anumite condiþii, adicã pe anumite tipuri de structuri sintactice generate prin regulile nontransformaþionale;

(iv) efectul aplicãrii sale trebuie sã fie conservarea sensului.

Sînt necesare explicaþii pentru punctele (iii) ºi (iv). O gramaticã transformaþionalã înglobeazã tipuri de reguli de transformare; coordonarea constituenþilor, pasivizarea, pronominalizarea reprezintã tocmai asemenea tipuri. Fiecare tip de transformare se aplicã pe o anumitã clasã de structuri sintactice. De pildã, pasivizarea nu se aplicã pe structurile care permit pronominalizarea, iar pronominalizarea nu se aplicã pe construcþiile care permit coordonarea constituenþilor.

Cerinþa de la punctul (iv) spune cã o transformare nu trebuie sã deformeze sensul.

Pasivizarea e un exemplu bun. Dupã cum e cunoscut, pasivul se obþine de la construcþii active dotate cu obiect direct. Enunþul:

(44) Toþi au citit cu interes cartea.

Sintaxa

167

– reprezintã o astfel de bazã pentru aplicarea transformãrii pasive. Aplicarea transformãrii dã urmãtorul rezultat:

(45) Cartea a fost cititã cu interes de toþi.

Nu existã nici o diferenþã de sens între (44) ºi (45), fapt care dovedeºte cã tranziþia de la (44) la (45) este, cu adevãrat, o transformare. Nu acelaºi lucru se poate spune însã despre trecerea de la:

(46) Castorii construiesc baraje.

la:

(47) Barajele sînt construite de castori.

Formal, tranziþia respectã regula pasivizãrii ºi totuºi sensul nu e conservat. Rãspunzãtoare de aceastã abatere de la regulã e structura semanticã a propoziþiei (46).

Se înþelege acum mai bine în ce constã o transformare. Ea reprezintã o operaþie (sau un ansamblu de operaþii), ºi anume: o substituþie de simboluri, o deplasare sau o suprimare. De exemplu, coordonarea constituenþilor înseamnã:

a) suprimarea constituenþilor identici;

b) deplasarea conjuncþiei coordonatoare de la nivel interpropoziþional la nivel intrapropoziþional ºi conectarea constituenþilor nonidentici;

c) modificarea eventualã a formei verbului în vederea realizãrii acordului.

Deoarece oricare secvenþã generatã printr-o gramaticã îºi are asociat un arbore, se poate spune cã o transformare reprezintã o tranziþie de la un arbore la altul.

Introducerea conceptului de transformare într-o gramaticã generativã are o serie de consecinþe importante.

(i) Se poate, astfel, face distincþia între structura sintacticã de adîncime a unui enunþ ºi structura lui de suprafaþã. Structura de adîncime este baza de aplicare a transformãrii, iar structura de suprafaþã este rezultatul obþinut printr-o transformare. Distincþia nu este pur terminologicã. S-a putut constata cã, pentru a abstrage relaþiile sintactice proprii unui sistem lingvistic, nu este nevoie sã ne adresãm structurilor de suprafaþã, ci acelora de adîncime. Un exemplu: gramatica tradiþionalã defineºte adverbul drept partea de vorbire care determinã un verb (sau un alt adverb), dar admite, în acelaºi timp, atribute adverbiale, aºadar adverbe care sînt determinanþi ai substantivului: ziua de ieri, bãiatul de acolo. Se creeazã astfel o contradicþie pe care gramatica tradiþionalã nu o rezolvã. Printr-un model transformaþional, contradicþia este însã rezolvabilã. Conform acestui model, proprietãþile sintactice ale adverbelor nu se descoperã la nivelul structurilor de suprafaþã. Or, construcþiile ziua de ieri, bãiatul de acolo sînt tocmai asemenea structuri rezultate din transformãrile urmãtoarelor structuri de adîncime: ziua care a fost ieri, bãiatul care se gãseºte acolo. Se observã cã, la acest nivel de adîncime, adverbul este determinant al verbului.

Distincþia dintre structura de adîncime ºi cea de suprafaþã poate fi formulatã ºi în felul urmãtor: dacã unei construcþii îi sînt asociaþi cel puþin doi arbori, atunci în situaþia ei se poate face deosebirea dintre adîncime ºi suprafaþã. Dacã însã enunþului îi e asociat un singur arbore, atunci structura lui de adîncime coincide cu aceea de suprafaþã.

Într-un model G. C. I., deosebirea menþionatã se anuleazã.

(ii) O sintaxã transformaþionalã are faþã de un model G. C. I. o putere explicativã superioarã. Prin “putere explicativã” se înþelege capacitatea unui model de a pune în relaþie structuri sintactice ale unei limbi, de pildã, activul ºi pasivul, construcþiile pronominalizate ºi cele nepronominalizate. Relaþia este explicativã deoarece una dintre construcþii este structura de adîncime a celeilalte.

168

Manual de lingvisticã generalã

(iii) La puteri generative identice o sintaxã transformaþionalã se dovedeºte de multe ori mai simplã decît una netransformaþionalã. De exemplu, un model G. C. I. ºi o sintaxã transformaþionalã pot genera construcþii coordonate de felul enunþurilor (41)–(42). Dar, în timp ce un model G. C. I. foloseºte, pentru aceasta, 18 reguli, unui model transformaþional îi sînt necesare numai 13 (12 reguli care nu sînt transformãri ºi o regulã de transformare).

(iv) Un model transformaþional conduce la interpretãri diferite de cele ale gramaticii tradiþionale. Am semnalat în paragraful “Sintaxã funcþionalã ºi sintaxã categorialã” un paradox, arãtînd cã el e urmarea unei “colaborãri” a funcþionalismului cu orientarea analiticã a gramaticii (cf. exemplelor (39)–(39’) ºi comentariul lor). E acum posibil sã se arate cã, prin tratamentul transformaþional, paradoxul se dizolvã. (39) este o structurã de suprafaþã rezultatã din transformarea operatã asupra urmãtoarei structuri de adîncime: (39’’) Trebuia sã vinã un om (sau: omul). Omul nu a mai venit.

Transformarea constã în substituþia celei de-a doua ocurenþe a substantivului omul cu pronumele relativ care:

(39’) Trebuia sã vinã omul care nu a mai venit.

Aceastã transformare este urmatã de o alta ce repoziþioneazã constituenþii omul ºi care.

Rezultatul este enunþul (39). Din punct de vedere transformaþional, nu are nici o importanþã faptul cã aceºti doi constituenþi îndeplinesc acum alte funcþii sintactice, cãci relevantã este doar structura de adîncime.

În încheiere, cîteva observaþii generale.

Conceptul de transformare nu este echivalent cu conceptele de contragere ºi de expansiune (sau dezvoltare) din sintaxa tradiþionalã. Unele contrageri sînt într-adevãr transformãri (de exemplu, convertirea unui verb la un mod personal într-un gerunziu), dar, în genere, o transformare ascultã de anumite condiþionãri (prezentate deja mai sus) strãine contragerilor.

O sintaxã transformaþionalã conþine, ca o parte a sa, un model G. C. I., dar reciproca nu e adevãratã.

O sintaxã transformaþionalã e parte componentã a unei teorii transformaþionale a limbii.

Teoria e alcãtuitã (în afarã de sintaxã) din semanticã (al cãrei obiect de studiu e structura de adîncime) ºi fonologie (al cãrei domeniu e structura de suprafaþã). Aceastã organizare caracterizeazã faza iniþialã a transformaþionalismului (anii 1957–1965), cînd Noam Chomsky a propus douã modele succesive. Ulterior, Chomsky ºi adepþii sãi ºi-au modificat punctele de vedere. Potrivit ultimei lui ipoteze, de exemplu, o gramaticã transformaþionalã nu posedã decît o singurã regulã de transformare care constã în deplasarea constituenþilor (teoria “Go-vernment and Binding”).

Stadiile transformaþionalismului au condus la reacþii critice interne: gramatica cazurilor a lui Fillmore este un astfel de exemplu, iar curentul semanticii generative, altul.