b) Sã se precizeze (folosindu-se tipologia relaþiilor descrisã în subparagraful 3.1.) felul relaþiilor ce se stabilesc între constituenþii sintagmelor scrise cursiv ºi sã se arate dacã (ºi eventual unde) tipul de relaþie îndreptãþeºte interpretarea datã (în termenii sintaxei tradiþionale) cuvintelor subliniate.

2. Se dã enunþul:

Caii înhãmaþi ºi cãruþa aºteaptã în bãtãturã de mult timp, gata de plecare.

Þinîndu-se seama de definiþia propusã pentru sintagmã în paragraful 3.3., sã se identifice sintagmele ºi sã se precizeze felul fiecãreia.

3. Fie limbajul L alcãtuit din elementele lexicale x, y, z. Sã i se construiascã lui L o 0

0

sintaxã ºi sã se precizeze ce secvenþe corecte în L se obþin ca urmare a faptului cã fiecare 0

element lexical admite o utilizare recursivã (maximum cinci exemple).

4. Cu simbolurile indicate în subparagraful 3.4.3.2., sã se construiascã sintaxa enunþului: (52) Cutremurul a distrus oraºul.

Sã se arate ce alte enunþuri ar putea fi generate prin sintaxa construitã (maximum cinci exemple).

5. Se dã enunþul:

(53) Ioana ºi Dana se ceartã.

Sã se construiascã structura de adîncime a acestui enunþ.

Sintaxa

171

6. Se dau enunþurile:

(54) El a devenit ceva. El ºi-a dorit sã devinã ceva.

(55) S-a întîmplat un eveniment. Toþi au aflat evenimentul.

(56) Dacã cineva umblã cu miere, atunci gustã din ea.

Sã se precizeze ce enunþuri pot rezulta din transformarea acestor structuri de adîncime.

Capitolul al IV-lea

SEMANTICA

Rezumat

O schiþã a semanticii diacronice ºi a dinamicii acesteia a fost expusã în capitolul I din partea întîi a acestei lucrãri. Aici vor fi prezentate trei dintre principalele curente ale semanticii sincronice. Acestea sînt semantica structuralã, semantica transformaþionalã ºi semantica logicã.

Este discutatã mai întîi o distincþie esenþialã: deosebirea dintre limbaj-obiect ºi metalimbaj (paragraful 2). Distincþia priveºte orice ramurã a lingvisticii, dar cu atît mai mult semantica: singura ºansã de a vorbi cu sens despre sens este stipularea acestei distincþii.

Metoda, conceptele ºi obiectivele semanticii structurale ºi transformaþionale sînt prezentate ºi comentate în paragrafele 2.1. ºi 2.2. Semanticii logice i s-a acordat un spa þiu mai mare (paragraful 2.3.), din motive exclusiv didactice. Acest tip de semanticã este, în genere, mai puþin cunoscut, iar, atunci cînd este cunoscut, este privit cu o oarecare neîncre dere (la noi, ca, de altfel, ºi în lingvistica europeanã). Semantica logicã presupune o sumã de cunoºtinþe din domeniul logicii moderne – care este formalã ºi matematizatã.

În aceastã lucrare, au fost date explicaþii ºi formulate comentarii privitoare la ceea ce am considerat cã trebuie sã fie nucleul elementar de cunoºtinþe necesare unui începãtor.

Expunerea a omis, în mod deliberat, partea de calcul sintactic ºi semantic, cuprinsã în orice abordare logic-formalã a limbii naturale. Cei care se vor simþi atraºi de aceastã metodã de lucru trebuie, deci, sã ºtie cã acest nucleu se cere a fi completat cu însuºirea tehnicilor de demonstraþie sintacticã ºi semanticã. Detalii asupra acestor tehnici sînt cuprinse în lucrãrile indicate în bibliografia de la sfîrºitul acestui capitol.

1. INTRODUCERE

Prin semanticã se înþelege în mod curent acea ramurã a ºtiinþei lingvistice al cãrei obiect de studiu sînt sensurile. Din practica proprie, dar ºi din instrucþia ºcolarã primitã, orice vorbitor ºtie cã sensurile sînt proprietãþi de un anume fel ale cuvintelor, ale construcþiilor, ale propoziþiilor ºi frazelor. Vorbitorul mai ºtie, de asemenea, cã între sensurile diferitelor unitãþi lingvistice se instituie diverse relaþii: de sinonimie, de antonimie, de omonimie sau de paronimie. Tot practica lingvisticã este aceea care aratã cã un cuvînt poate poseda cel puþin douã sensuri ºi cã existã o anumitã libertate (acordatã de cãtre limbã vorbitorilor) de a se acþiona asupra sensurilor. Astfel, acestea se schimbã.

Toate aceste noþiuni au alcãtuit, pentru multã vreme, nucleul semanticii, în calitatea ei de disciplinã lingvisticã. Subordonatã curentului istorist (dominant în ºtiinþa limbii pînã la începutul secolului al XX-lea), semantica a fost ºi ea o disciplinã istoristã. Ea a ºi rãmas astfel, chiar ºi dupã ce toate celelalte ramuri ale lingvisticii ºi-au înnoit – sub influenþa ideilor lui Sa ussure sau ale lui Bloomfield – metodele. Nucleului de noþiuni fundamentale enumerate mai sus i s-au adãugat, de aceea, noþiuni explicative care vizau un aspect al istoricitãþii sensului: metamorfoza lui. Aceastã tendinþã a rãmas dominantã pînã în anii ’50 ai secolului al XX-lea.

Întrebarea (explicitã sau implicitã) “cum se schimbã sensul?” a devansat astfel pe o alta: “ce este sensul?”. Ultima era totuºi logic anterioarã ºi raporturile normale între aceste interogaþii s-au restabilit abia în urmã cu aproximativ 40 de ani.

Semantica

173

A rãspunde la întrebarea “ce este sensul?” înseamnã, în lingvisticã, a aºeza ºtiinþa semanticii pe cealaltã axã importantã de cercetare: pe axa sincronicã. Problemele care decurg de aici sînt noi. Se naºte, de exemplu, problema necesitãþii de a studia felul în care sînt organizate sensurile într-o anume fazã a unui sistem lingvistic. Se pune, de asemenea, problema de a abstrage eventuale legi generale de organizare a sensurilor. Se cere lãmuritã chestiunea raportului dintre sens propriu ºi sens figurat – raport care stã la originea polisemiei. În sfîrºit, þinîndu-se seama de relaþia de incluziune dintre unitãþile diferitelor niveluri (cuvîntul inclus în construcþie; construcþia inclusã în propoziþie; propoziþia inclusã în frazã), se impune o explicaþie pentru probabilele “incluziuni de sens” corespunzãtoare. Cu acest fel de probleme a ajuns sã se confrunte semantica modernã, care este, mai precis spus, o semanticã sincronicã.

Semantica sincronicã nu este unitarã. Ea e reprezentatã prin mai multe curente. Pot fi considerate reprezentative cel puþin trei direcþii: semantica structuralã, semantica transformaþionalã ºi semantica logicã.

Oricare ar fi diferenþele dintre aceste trei curente, existã un numitor comun. El este conceptul de metalimbaj semantic. Acest concept presupune însã distincþia generalã dintre limbaj-obiect ºi metalimbaj.

2. LIMBAJ-OBIECT ªI METALIMBAJ

Prin limbaj-obiect se înþelege acea limbã (naturalã sau artificialã) care este supusã unei descrieri fie globale, fie parþiale. O gramaticã ºcolarã, spre exemplu, are drept limbã-obiect limba naþionalã sau limba maternã sau una dintre limbile de circulaþie internaþionalã. Un limbaj de programare, ale cãrui proprietãþi sînt descrise într-un manual, devine ºi el limbaj-obiect.

Orice descriere a unei limbi se realizeazã însã tot într-o limbã. Aceastã situaþie este, în unele împrejurãri, evidentã, dar alteori e mai puþin vizibilã. Cazurile evidente sînt ilustrate de gramaticile folosite pentru învãþarea unei limbi strãine. Descrierea limbajului-obiect se face într-o altã limbã, presupusã a fi accesibilã celui ce învaþã. Situaþiile în care e mai puþin limpede cã existã ºi o limbã a descrierii sînt exemplificate de gramaticile didactice ale limbilor naþionale sau materne. În cazul acestora, limbajul-obiect este folosit ºi ca limbaj de descriere a limbajului-obiect. Limbajul în care se realizeazã descrierea unui alt limbaj se numeºte metalimbaj.

Deosebirea dintre limbaj-obiect ºi metalimbaj nu este un rafinament gratuit al spiritului ºtiinþific. Ea s-a impus ca urmare a faptului cã, în domenii de cunoaºtere de o mare rigoare, cercetãrile au ajuns cîndva la impasuri grave. Domeniile în cauzã sînt filosofia ºi fundamentele matematicii, iar impasul s-a numit paradox. S-a dovedit cã paradoxurile nu puteau fi depãºite în mod dialectic-hegelian, ci prin postularea anumitor distincþii. Forma generalizatã a acestor distincþii este tocmai deosebirea limbaj-obiect/metalimbaj. Deosebirea aceasta reprezintã, prin urmare, o foarte importantã exigenþã epistemologicã.

Devine clar astfel cã, în domeniul lingvisticii, ºtiinþe precum fonetica, fonologia, morfologia, sintaxa sau lexicologia sînt, în primul rînd, metalimbaje. Cu semantica se întîmplã la fel. În mãsura în care se vorbeºte, aºadar, despre o semanticã structuralã, transformaþionalã sau logicã, se au în vedere metalimbaje distincte, al cãror numitor comun este faptul cã ele sînt metalimbaje semantice. Un metalimbaj este semantic dacã el se ocupã cu studiul fenomenelor de sens ºi/sau de denotaþie dintr-un limbaj-obiect.

2.1. Semantica structuralã. Numele acestui important curent al semanticii moderne este revelator. Semantica structuralã reprezintã un produs al doctrinei ºi al metodei structuraliste, amîndouã dominante în lingvistica europeanã a secolului al XX-lea.

174

Manual de lingvisticã generalã

Existã surse mai îndepãrtate ºi mai apropiate ale semanticii structurale. Sursa îndepãr-tatã o constituie doctrina saussurianã a semnului lingvistic. Una mai apropiatã este teoria cîmpurilor lexicale a lui Jost Trier, teorie înruditã de altfel cu aceea a saussurianismului.

Sugestia cea mai apropiatã în timp pentru o analizã structuralã a sensului îi aparþine însã lui Louis Hjelmslev. Într-un articol publicat în 1958, lingvistul danez a emis, pentru prima datã, ipoteza cã sensurile unitãþilor lexicale sînt susceptibile de o analizã sistematicã. În felul acesta, conceptul (adicã tocmai sensul) a fost supus unei perspective compoziþionale. Sugestia lui Hjelmslev a fost fericit coroboratã cu procedura de analizã care se cristalizase deja în fonologie. În fonologie, unitatea centralã era (ºi este) fonemul. Fonemul nu mai este însã ºi unitatea minimalã, deoarece este doveditã posibilitatea de descompunere a sa în unitãþi încã ºi mai mici: trãsãturile fonematice distinctive. Ceea ce era demonstrat pentru planul expresiei putea fi adoptat, aºadar, ca ipotezã plauzibilã de analizã ºi pentru planul conþinutului. În felul acesta, s-a nãscut ºi ipoteza de anvergurã a unei organizãri esenþialmente similare a celor douã planuri ale limbii. În lingvistica generalã, aceastã ipotezã este cunoscutã sub numele de izomorfismul dintre expresie ºi conþinut. Pentru unii lingviºti, ideea izomorfismului este deja o tezã.

Denumirea de semanticã structuralã sugereazã, în mod greºit, ideea cã ar fi vorba despre un curent unitar. În realitate, semantica structuralã este un mãnunchi de tendinþe. Nu se poate nega asemãnarea dintre aceste tendinþe, dar nu e uºor de precizat cîte invariante de metodã conferã acestor direcþii un caracter unitar. Relativa eterogenitate a semanticii structurale se probeazã, de exemplu, în terminologie. Prin semantica structuralã ºi-a fãcut loc în lingvisticã un anumit (meta)limbaj. Se întîmplã însã cã, de multe ori, cercetãtorii îºi fãuresc propria terminologie, ca ºi cum ºtiinþa semanticã ar începe de fiecare datã cu ei înºiºi. Se întîmplã, de asemenea, ca termeni folosiþi cu o anumitã accepþie, de cãtre un cercetãtor, sã fie preluaþi, dar cu o accepþie schimbatã, de altul. De exemplu, semnificaþia termenului clasem la Pottier ºi la Greimas nu este aceeaºi. La fel se petrec lucrurile ºi în cazul conceptului de izotopie la Greimas ºi la Rastier. Desigur, nimic ºi nimeni nu poate împiedica, în principiu, un cercetãtor sã creeze un termen nou sau sã modifice semnificaþia unui termen aflat deja în circulaþie.

Cu toate acestea însã, nu este mai puþin adevãrat cã, dincolo de faptele ce justificã, la nivel individual, aceste fenomene, inflaþia ºi instabilitatea terminologicã mãrturisesc o stare de lucruri inerentã oricãror începuturi: imaturitatea disciplinei înseºi.

Tocmai din aceste considerente, în prezentarea care urmeazã, semantica structuralã nu este descrisã decît parþial în funcþie de invariantele de metodã. Aceste invariante sînt prezentate acolo unde ele au un contur mai clar. Cînd lucrul acesta nu se petrece însã, expunerea se orienteazã dupã obiectivele pe care adepþii semanticii structurale le urmãresc. Decurge de aici o anumitã imagine a structuralismului semantic: o teorie ºi o serie de obiective care aparþin cîte puþin fiecãruia dintre semanticienii structuraliºti, dar care, ca întreg, nu aparþin nimãnui.