Clasificarea reprezintã, de fapt, o parte din demersul mai cuprinzãtor al lui Austin de a inventaria mãrcile lingvistice ale enunþurilor performative. Aceste mãrci sînt: forme verbale de persoana I singular (cînd performativul este explicit), anumite moduri (imperativul ºi, printr-o extindere oarecum abuzivã a conceptului de mod, ºi interogativul), verbe de modalitate (precum în propoziþia “Trebuie sã pleci!”, unde performativitatea e indicatã prin “a trebui”), timpul viitor (de pildã: “Vei rãmîne aici!”).
Un rol cu totul special îl îndeplineºte aici persoana I. Opoziþia persoana I/persoana a III-a delimiteazã de fapt pentru acelaºi verb domeniile de utilizare constatativã ºi, respectiv, performativã. La persoana I, verbul este performativ:
(5) Te felicit!
La persoana a III-a, verbul devine însã constatativ:
(6) Îl felicitã.
Deosebirea constatativ–performativ nu este însã consubstanþialã cu deosebirea persoana a III-a/persoana I pentru toate verbele. Acest fapt este, de exemplu, indicat de urmãtoarea pereche în care variaþia de persoanã menþine natura constatativã a verbului: (7) Te cred.
(8) Îl crede.
Se mai pot da multe alte asemenea exemple care atrag atenþia asupra faptului cã importanþa persoanei nu trebuie supraapreciatã.
2.3.4. Critica distincþiei constatativ/performativ. Austin însuºi a recunoscut cã distincþia propusã de el nu are claritatea pe care pare s-o aibã la prima vedere. Fie enunþul: (9) Este ora nouã!
– rostit de o persoanã care ºtie cã nu este ora nouã, dar care afirmã totuºi acest lucru. Enunþul poate fi caracterizat ca fiind constatativ pentru cã este fals. Dar falsitatea lui este intenþionatã.
Tocmai de aceea se poate spune cã enunþul nu satisface condiþia de sinceritate, iar acest lucru îi acordã calitatea de a fi în acelaºi timp ºi un enunþ performativ.
Fie acum enunþul:
(10) Te previn cã se va rãzbuna.
– rostit de o persoanã care are convingerea cã interlocutorul sãu va fi victima unei rãzbunãri.
Propoziþia se încadreazã în categoria performativelor explicite. Sînt îndeplinite toate condiþiile de reuºitã: propoziþia este un avertisment ºi este receptatã ca atare de cãtre interlocutor, iar locutorul este absolut convins de ceea ce spune. Se întîmplã însã ca “rãzbunãtorul” sã nu aibã intenþiile ce i se pun în seamã. În aceste condiþii, se poate spune cã (10) este totuºi un enunþ fals ºi acest calificativ îl aºazã în categoria constatativelor.
Austin a observat cã enunþurile pe care le numeºte constatative se preteazã la anumite explicitãri. (9) în forma explicitã la care se gîndeºte Austin aratã astfel: (9’) Afirm cã este ora nouã.
Concluzia trasã de filosoful englez din aceastã observaþie este cã enunþurile constatative sînt performative primare dotate cu o anumitã coloraturã pe care le-o acordã utilizarea implicitã a verbului a afirma.
220
Manual de lingvisticã generalã
2.3.5. Locuþionar, ilocuþionar, perlocuþionar. Sînt puse, astfel, bazele unei teorii care se numeºte teoria actelor de vorbire. Într-un act de vorbire, Austin distinge trei aspecte: (i) componenta locuþionarã, ce constã în rostirea propriu-zisã a unei propoziþii sau a unui ºir de propoziþii;
(ii) componenta ilocuþionarã, care acordã specificitate fiecãrui act de vorbire; (iii) componenta perlocuþionarã, ce constã în efectul produs prin rostirea enunþului asupra auditoriului.
Din unghiul de vedere propus acum de Austin, enunþul:
(11) Plouã?
rostit de un locutor înseamnã, aºadar:
a) un act locuþionar: rostirea însãºi;
b) un act ilocuþionar: interogaþia (care permite sã nu se confunde enunþul (11) cu o afirmaþie);
c) un act perlocuþionar: efectul (obiºnuit) asupra unui partener de dialog care, receptînd mesajul, se simte obligat sã rãspundã prin furnizarea informaþiei cerute de conþinutul întrebãrii.
Cele trei componente ale actului de vorbire nu trebuie înþelese ca fiind situate într-o succesiune. Ele reprezintã de fapt ipostazele diferite ale unuia ºi aceluiaºi fenomen care este actul de vorbire însuºi.
Din perspectiva noilor distincþii propuse de Austin, se poate acum spune cã specificul performativelor primare care se prezintã ca niºte constatative (a se vedea supra, propoziþiile (9)–(9’)) este dat de componenta (sau de forþa) ilocuþionarã asertivã proprie verbului a afirma (dar proprie ºi verbelor a aserta, a susþine, a asuma).
Dintre cele trei componente ale actului de vorbire, Austin a acordat o atenþie specialã forþei ilocuþionare. Alãturi de sens ºi de referinþã (asumate de cãtre semantica logicã drept parametri esenþiali ai înþelegerii), Austin a adãugat ºi forþa ilocuþionarã. Analiza limbii naturale a cîºtigat astfel un factor suplimentar care i-a mãrit adecvarea la obiectul de studiu.
3. CONCLUZII
Nu se întîmplã des sã se facã o conexiune între stilistica lingvisticã ºi pragmaticã. Pentru cã cele douã domenii intrã în raza de interes a douã categorii relativ distincte de specialiºti ºi pentru cã ele au apãrut în contexte istorice diferite, stilistica ºi pragmatica rãmîn pentru destui specialiºti discipline complet separate. Separaþia lor este ºi mai mult accentuatã de marea diversitate a cercetãrilor denumite azi cercetãri de pragmaticã.
Dincolo de deosebiri, care nu pot fi contestate, istoria celor douã discipline indicã însã intuiþii comune. Stilistica, aºa cum o defineºte Bally, a înþeles sã-ºi aproprie ideea de întrebuinþare a limbajului ºi, pornind de aici, a privit limbajul din unghiul de subiectivitate ce coloreazã aceastã întrebuinþare. Pragmatica, în una dintre accepþiile ei, a avut aceeaºi premisã, dar subiectivitatea nu a fost redusã doar la exprimarea afectivitãþii.
Este apoi comunã consecinþa cercetãrilor lui Bally, Benveniste ºi Austin. Toþi ajung, în cele din urmã, sã abordeze problema comunicãrii. Bally o rezolvã adoptînd o perspectivã funcþionalã asupra limbajului, Benveniste introduce conceptul de intersubiectivitate, iar Austin apeleazã la procedura convenþiei sociale acceptate.
Pragmatica nu este doar ceea ce a fost prezentat sub acest nume în capitolul de faþã.
Consecutiv operei lui Morris, se întîlneºte ºi la Carnap un demers de tip pragmatic ce constã
De la stilisticã la pragmaticã
221
în investigarea empiricã – prin teste – a opiniilor avute de vorbitori despre sensurile (în terminologia lui Carnap, intensiunile) expresiilor.
Existã apoi o direcþie de cercetare ce-l are ca reprezentant pe Oswald Ducrot. Direcþia constã în utilizarea unui concept nou – cel de presupoziþie –, cu ajutorul cãruia sînt anali-zate tipuri de contexte care nu primesc o analizã suficient de adecvatã cu aparatul clasic al semanticii logice.
